Ţara în care doar preşedintele râde

Bucurie la curtea lui Vodă din Deal. Vodă primeşte oaspeţi, îşi freacă mâinile ca un negustor care presimte câştigul. Râde cu intenţia de a-i contamina şi pe ceilalţi. Se învârte ca un titirez. Oaspeţii, mă gândesc, ar putea fi peţitori. Vodă are două fete care se tot mărită şi desmărită. De aici veselia nestăpânită de pe chipul socrului mic care se dă socru mare. Evaluez mirele. Se recomandă Franks. Cam copt. Poate are alte merite. O fi bogat tare şi atunci ce mai contează mecla de gogoaşă în care încap greu fantele a doi ochi mici, mici, făcuţi să pitească sentimentele decât să le comunice? Şi mirele e vesel.

Şi el, atât cât îi stă în exerciţiu, râde. Şi el presimte o afacere bănoasă. Ia oare fată cu zestre sau se bucură doar pentru imaculatele ei farmece? Curtenii lui Vodă râd strâmb, râd mimetic. Unul, pe care-l ştiu, care se recomandă Boc, se face că râde la spusele stăpânului dar mimează oblic orgasmul râsului. Mimetic zâmbesc şi ceilalţi curteni, martori ai înţelegerii maritale care se va petrece. Iată că socrul, care este şi DJ-ul care alege muzica, grăieşte. Nu în limba de acasă. Grăieşte, niţel sacadat, pe străineşte. Hopa! News alert! Gazetarii, cică, în zilnic exersata lor nerozie, au scos pe piaţă zvonul că înţelegerea cu FMI pentru un nou împrumut a sucombat. Hă, hă. Şi iar hă! Mai mult, zice mirele, pentru a face pe plac lui tata socru, ne cred deja plecaţi de la Curtea Măriei Voastre. Zâmbet onctuos, de acompaniere curtenitoare a spuselor gazdei.

Şi socrul şi peţitorul râd simetric. Afacerea se va face. E coaptă. Petrecerea de acum e aşa, de un pamplezir şi de o măslină, să afle prostimea că în Deal înalta familie se distrează sănătos. Aşa să fie oare? Reiau ce scria cândva Eminescu, cel care, asemenea lui Iisus Hristos, n-a prea fost văzut sau închipuit râzând: "Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns?". Nu e vorba fireşte de fiii, fiicele familiei prezidenţiale, ci de fiii şi fiicele norodului blestemat la tristeţe şi sărăcie. Tristeţe, zic, fiindcă în Vale, zaiafetul din Deal se traduce într-o nouă povară. Ce sărbătoresc oamenii aceia? Nu cumva este de fapt un parastas, o slujbă de înmormântare a României? Cum să nu râdă emisarul Fondului Monetar Internaţional, când a ajuns, peste noapte, stăpân absolut al averii socrului? El dictează, el e aşteptat de la avion cu covoare întinse, el aprobă legile, el le anulează.

Degeaba este, era, acea tragică femeie, "frumoasă ca o ţară", cum îşi descria un scriitor eroina în a 70-a zi de grevă a foamei. Degeaba martiriul desenat cu o pensulă de doliu sub ochii ei minunaţi ca steaua călăuzitoare a Magilor, în van suferinţa ei care a salvat demnitatea bleagă a unui popor castrat de simţul revoltei, atâta vreme cât satrapii prăznuirii blestemului decid nestingheriţi.

Petrecere în Deal, singurul loc din România unde râsul este la el acasă. Râd Băsescu şi Franks. Al doilea are de ce. De ce râde primul? FMI a mai încălecat o ţară, cândva mare şi prosperă din Europa. Nu e nevoie de bombe atomice pentru a stăpâni. E nevoie să-ţi găseşti trădătorii pe măsură. Iar neamul acesta i-a produs la momentele funerar trebuitoare. De ce râde Traian Băsescu? Doar pentru a batjocori tembelismul ziariştilor care, argaţi ai opiniei publice fiind, mai cred că spunând adevărul reuşesc să schimbe ceva, să trezească pe cineva? Nu, nu se va trezi nimeni. Nici nobilul protest al Cristianei Anghel, Cristul nostru feminin, nemeritata eroină a unui popor atât de uşor de dresat şi ţinut în lesă, n-a trezit decât vag cutremurări de conştiinţă. Cel mai adesea ironii. Ce-şi închipuia ea, că dă Băse îndărăt? Să fim serioşi! Aşa e, suntem atât de serioşi încât seriozitatea noastră îmbracă chipul unui plâns resemnat. Resemnare, numele tău de botez e România.

Zaiafet în Deal, dat la televizor atât cât îngăduie socrul, cât să se vadă că face orice "vrea muşchii lui". Mă, îmi povesteşte cineva, cândva dregător la Cotroceni, tu (se adresa unuia care se ţinea cocoş) divorţezi când îţi zic eu nu când vrei tu. Ai băgat la cap? Ăla cică a băgat la cap şi, mai ales, a băgat la buzunar. Mă, tu demisionezi, cică i-ar fi zis unui boc pus pe bocit, când îţi ordon eu nu când te apucă pe tine disperarea. Ai priceput? A priceput.

Ţara plânge şi sunt precalcule ale plânsului (şi plânsul poate fi cuantificabil, nu-i aşa?) care dau plânsul ca starea viitoare de viaţă a cetăţenilor. Vesela înţelegere de la Cotroceni este pentru un împrumut. Când te împrumuţi eşti îngrijorat. Te gândeşti dacă poţi să dai banii îndărăt. Dacă dobânzile nu sunt cumva împovărătoare pentru tine şi urmaşii tăi. Băsescu e vesel. Ştie că nu el va plăti. Poate de aceea a rămas singurul care mai râde, cu poftă, în această ţară.