x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţară uitucă

0
Autor: Marian Nazat 15 Feb 2008 - 00:00
Ţară uitucă


Memoria se revoltă dintr-odată şi cară cu ea amintirea poveştii de demult, a poveştii cu folkiştii stropiţi cu harul menestrelilor cereşti. Şi-ntre amintirile de odinioară se zbate trist şi-nsingurat însămânţătorul graţiei ce i-a născut pe trubadurii noştri dragi. Deşi, prin 1988, Adrian Păunescu – căci el e însămânţătorul – mărturisea premonitoriu despre "Eternitatea refuzată" – "Probabil/ că am fost doar/ un fenomen istoric" –, n-am zăbovit deloc asupra acestui miracol, îndeobşte, cultural.



Camera de cămin e strâmtă, mai mult lungă, şi-abia încap trei paturi, din care două suprapuse. Fereastra e largă, cât lăţimea încăperii, şi dă spre părculeţul din Grozăveşti. Din insuliţa de verdeaţă răzbat continuu chiotele tinereţii slobode. Chitarele susură cosmopolit, îndrăgostiţii râd chicotind şi-şi jură iubire în fel de fel de limbi, de parcă Turnul Babel s-ar fi prăbuşit la doi paşi de clădirea înaltă şi bătrânicioasă, ostilă chiar, a ICECHIM-ului. Masivă şi sovietizată, stârnind crampe estetice, "magaoaia" de beton îmi strică orizontul. Zi de zi mă izbesc cu ochii de adăpostul "chimistei de renume mondial", ca de o ameninţare mereu de veghe, şi-aşa mă conving că necuprinderea nu există. Ceva o frânge brutal, din loc în loc, o alungă şi-o amână, lăsându-ne pradă împresurării. Aici, în Complexul studenţesc Grozăveşti, timpul "împlinirilor măreţe" are alt metabolism şi nu se sinchiseşte neam de toanele vremii. Studenţia e tot ce li se poate întâmpla mai minunat tinerilor din România "Epocii de Aur". Studenţia e blazonul celor merituoşi şi-o aură strălucitoare îi însoţeşte în orice descălecare provincială. O port şi eu cu mine ori de câte ori mă întorc acasă, în târgul învechit al Teleormanului. Lumea se zgâieşte la noi cu admiraţie şi orgoliul amorului de sine ne face să plutim. Simţim o irezistibilă şi neverosimilă desprindere, o ascensiune neîntreruptă în infinit.


În camera de cămin nu avem decât un difuzor prăpădit (e obiect de inventar!) şi-un pick-up provenit din blocul socialist (aflat în devălmăşie). Altceva nici nu-ţi trebuie. Timpii de antenă împărţitu-s-au definitiv unui singur personaj şi monotonia ucide. Ucide speranţa şi veştejeşte entuziasmele. Îmbătrâneşte prematur. Asta o ştiu acum, atunci nu mă plângeam de stereotipii ideologice ori mediatice. Mă cutreierau alte gânduri şi nu băgam de seamă că-n jur mişunau "dresorii" traiului în egalitatea proclamată oficial. Rudimentarul aparat zace aproape întotdeauna în tăcere. Abandonat şi nefolositor. Un buletin sportiv sau o transmisie fotbalistică rupe arar liniştea atotstăpânitoare şi opacă. Joia însă, pe înnoptate, micuţa cutie vorbitoare prinde suflet şi umple spaţiul, altfel auster, cu mărgăritare cântate şi recitate. E seara "Cenaclului Flacăra" şi-un zor de sărbătoare năvăleşte în "găoacea" primită cu dezlegare de la Centru. Din păcate, n-am prins pe viu nici un spectacol, dar am ajuns la o droaie de întâlniri în eter cu Tatiana Stepa, Mircea Vintilă, Mircea Bodolan, Vasile Hruşcă, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Vasile Şeicaru, Valeriu Sterian, Victor Socaciu, Tudor Gheorghe, Valeriu Penişoară sau grupurile "Ecoul" şi "Poesis".


Memoria se revoltă dintr-odată şi cară cu ea amintirea poveştii de demult, a poveştii cu folkiştii stropiţi cu harul menestrelilor cereşti. Şi-ntre amintirile de odinioară se zbate trist şi-nsingurat însămânţătorul graţiei ce i-a născut pe trubadurii noştri dragi. Deşi, prin 1988, Adrian Păunescu – căci el e însămânţătorul – mărturisea premonitoriu despre "Eternitatea refuzată" – "Probabil/ că am fost doar/ un fenomen istoric" –, n-am zăbovit deloc asupra acestui miracol, îndeobşte, cultural. Cu auzul mângâiat de sunetele duioase, visam, rumegând pe îndelete rimele poetului al cărui nume nu e de bonton să-l rosteşti azi. Darămite să-l elogiezi. Cică "Dreptate are/ cel care scrie/ primul/ procesul-verbal". Şi-l cred pe meşteşugarul poeziilor de dor şi dragoste, căci ultimii ani, când bardul de la Bârca n-a mai apucat să scrie... europrocesele verbale, îmi stau mărturie. Au ajuns alţii la rând şi din atâta grabă pentru integrare, "Limba română/ a fost avariată", iar "foaia tragică de tuş" e mâzgălită de condeieri închipuiţi, despuiaţi de talent. "Va fi numai ceea ce a mai fost" şi din dosul măştilor zâmbesc personajele tranziţiei şi tot de acolo, din "noua dare înapoi", ni se pregătesc "balurile vesele ale ipocriziei". În plină "solidaritate a egoiştilor" şi-a "alianţei sterililor", poetul e ponegrit pe zi ce trece şi vini nenumărate i se impută nevrednic, indecent. Ba c-a scris pantagruelic, ba că-i versificator, ba c-a lăudat "partidul" şi pe-al său "brav conducător", ba c-a fost prea celebru, ba c-a iubit cu patos şi câte altele. "Bătrân rătăcitor prin oraşul uituc", maestrul Adrian Păunescu găseşte anevoie pe cineva care "să-i spună de ce nu mai ştie cine e, din ce motiv, să-i spună şi lui cine e el". Tocmai de aceea, gestul organizatorilor campaniei "Zece pentru România" de a-l omagia pe omul de spirit Adrian Păunescu, alături de alţi uitaţi ai culturii române, e surprinzător şi reconfortant. Un gest reparator, igienic şi demn, pe care-l salut "la o cană cu vin", ascultând, în dârdora iernii, versurile fredonate altădată la ceas de glorie păunesciană. "Şi totuşi sunt pustiu ca niciodată/ De iarna mea m-apropii s-o iubesc/ Şi uită-ne-n odaia îngheţată/ Cum ne privim străin şi nefiresc", se tânguie poetul prin ţara uitucă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de