Ţăranii şi PIB-ul (1)

În vremea lui Ceauşescu, toate recoltele erau bune. Chiar foarte bune. Pe hîrtie. În ’89 au ieşit din raportări 60 de milioane de tone de cereale. O producţie la hectar cum nu visa nici America. În ’90, cînd s-au curăţat datele statistice, am văzut cît de mult fuseseră umflate cifrele. Prin înmulţire cu trei şi ceva.

În vremea lui Ceauşescu, toate recoltele erau bune. Chiar foarte bune. Pe hîrtie. În ’89 au ieşit din raportări 60 de milioane de tone de cereale. O producţie la hectar cum nu visa nici America. În ’90, cînd s-au curăţat datele statistice, am văzut cît de mult fuseseră umflate cifrele. Prin înmulţire cu trei şi ceva. Nimeni nu se gîndea însă atunci să evalueze recolta în raport cu contribuţia la PIB. De fapt, nu calcula nimeni nici un PIB, pe care să-l fi raportat la alte ţări, ca să ştim unde ne aflăm în Europa şi în lume. Se calcula doar un soi de "produs social", un indicator sofisticat şi nerelevant, ca să ne bucurăm… că progresăm.

Abia tranziţia ne-a învăţat ce înseamnă producţiile agricole pentru PIB-ul ţării. Căci după decembrie ’89 am văzut cum, de la un an la altul, PIB-ul creşte ori scade cu sume în lei echivalînd cu un miliard sau două de euro după cum sînt recoltele, mai mari sau mai mici. Drama este că aceste fluctuaţii sînt lăsate în Voia Domnului: PIB-ul creşte în anii în care Dumnezeu ne dă ploi şi recolte bune şi scade în anii cu secetă şi inundaţii. Agricultura noastră ar mai avea însă nevoie de bani, de doxă şi de o bună organizare.

Bani au băncile. Bani mulţi. Aşa că au tot înmulţit creditele pentru populaţie. Pentru persoane fizice. Dar persoana fizică, denumire pe care dreptul o dă individului, ca să poată primi credite, trebuie să aibă bonităţi. Adevărul este că solicitările acoperite cu bonităţi au sporit în anii din urmă şi acum sînt tot mai  frecvente împrumuturile date persoanelor fizice: pentru case, pentru automobile, pentru aparatură casnică, pentru consum. Ţăranul e şi el persoană fizică. Ţăranul, la singular. Dar a învăţat oare drumul la bancă? Atît statisticile, cît şi practica vizibilă cu ochiul liber spun că nu. De prea puţine ori vine ţăranul la bancă. Dar şi de mai puţine ori băncile sînt preocupate de ţăran. 

A fost şi un timp în care creditul agricol a explodat. O întrebare a rămas însă fără răspuns: unde s-au dus banii cu care agricultura a fost creditată preferenţial în cei dintîi ani ai tranziţiei? Bani mulţi, daţi fie în baza legii, fie pentru că aşa cereau ordonanţele guvernamentale. De aceşti bani nu s-a bucurat ţăranul, ca individ. Ţăranul la singular. Doar ţăranul la plural. IAS-urile şi marile companii zootehnice.

Ţăranul, la singular, face greu casă bună cu creditul. Cei mai mulţi habar n-au de unde pot să ia credite, în ce condiţii, pe cît timp. Iar cînd află cîte ceva, devin temători: "Să-mi ia casa dacă nu pot să plătesc?!" Sau n-au cu ce să garanteze.

Nici ţăranul la plural, din asociaţii, nu e prieten cu băncile. Nici asociaţiile nu ajung tocmai uşor la credite. Piaţa creditelor agricole încă nu e formată, iar redistribuirea resurselor ţine încă în prea mică măsură seama de performanţele agricole.

Semnificativ este faptul că toate aceste observaţii se bazează pe informaţii întîmplătoare. O parte din informaţii provine de la funcţionari bancari, ce au venit ocazional în contact cu realităţile satului. O altă sursă o constituie ţăranii înşişi, întîlniţi însă tot ocazional, în momente în care supărările şi dramele lor îi fac disponibili pentru un anumit fel de comunicare. Ei se destăinuie cu credinţa că necazul lor va fi auzit "sus". Astfel de adevăruri pot să sugereze o realitate a satului de astăzi, a ţăranului, dar nu pot să recompună lumea satului în toate dimensiunile ei. Urmarea: lunea viitoare.