x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţaţa de Parlament

0
Autor: Tudor Octavian 24 Iul 2009 - 00:00



● În Capitală, ziaristul care caută găseşte. În Bucureşti lucrezi la o publicaţie sau la un canal tv, călcându-ţi pe convingeri, doar dacă eşti masochist sau resemnat în lupta cu viaţa. În provincie e cum nu se poate mai rău. Or fi existând şi gazetari care se potrivesc la idei şi la interese cu linia unor cotidiene locale, dar cei mai mulţi îşi fac meseria bombănind şi suferind. O fac adesea contra felului lor de a vedea lucrurile. Şi nici măcar pentru o leafă care să compenseze chinul. Democraţia, cât a apucat ea să se închege în România, se termină la marginile Capitalei şi mai pâlpâie în două-trei oraşe mari. În restul ţării, dreptul la opinie îl au doar patronii, care nu-s neapărat şi şefii abordabili. De regulă, partidele mari au câte un cotidian şi câte un canal tv local, astfel că varietatea opţiunilor pare asigurată. Numai că felul în care se duc bătăliile pentru putere în provincie, în comparaţie cu cele mai dure confruntări din media centrală, aduce a porcăială ţigănească. E singura libertate reală pe care o are angajatul: să se răzbune pe soartă scriind despre adversarii stăpânului, cu obida cu care ar scrie, dacă ar putea, despre stăpân.

● Când fac politică, femeile care vor să fie luate în seamă ca persoane cu opinii se poartă ca nişte ţaţe. Răzbeşte din verbul lor o răutate care, în contrele cu femeile din alte partide, capătă tuşeu isteric. Evident, nu e vorba despre absolut toate femeile, ci doar despre cele care simt nevoia să aibă, pentru ieşirile lor de mahala, un public de televiziune.

● Tot mai mulţi oameni de cultură se molipsesc de la limbajul publicaţiilor-reclamă şi întrebuinţează, cu o dezinvoltură demnă de cauze mai înalte, cuvinte precum geniu şi genial. Le-ar fi folosit ei mai demult, dar nu s-au îndemnat, nu le-a fost amorsată vanitatea suficient ca să se refere la unităţi renascentiste de definire a valorilor. Mecanismul mental e simplu: când spui despre oricare nevolnic că are sămânţă de geniu şi că-l ajunge din când în când pe Dumnezeu la călcâi, lumea se uită mai atent şi la tine. Cine botează  zilnic genii e şi el niţel supraom.

● Un bucureştean de condiţie medie, plecat în concediu cu grupul şi cu autobuzul într-o insulă din Grecia, face la întoarcere următoarea observaţie de fond: când e în condiţia de turist străin, nu contează în care ţară, românul se poartă foarte controlat. Aceiaşi oameni, care pe litoralul nostru aruncă ambalaje şi resturi de mâncare pe plajă, în Grecia se uită critic cum fac asta ruşii ori cehii. Românului îi prieşte, spune bărbatul, rolul de străin. El nu vrea să fie altul, el vrea să fie luat drept altul. O doamnă din grup chiar a spus-o: Să vezi, dragă, că nişte greci au zis despre noi c-am fi suedezi. Am fost aşa de mândră!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de