x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tatucul (I)

0
Autor: Marius Tucă 13 Iul 2005 - 00:00

Procentele electorale uriase obtinute de Ion Iliescu in confruntarile de la inceputul anilor ’90 cu Ratiu si Campeanu au aratat inca o data, daca mai trebuia, ca nevoia unui tatuc dupa chipul si asemanarea celor care l-au ales a fost absolut incredibila. Acest statut national le-a dat presedintilor Romaniei puterea sa se poarte ca atare, mai ales atunci cand nu trebuia, cand nu era cazul.



Dupa ce Nicolae Ceausescu a fost executat la Targoviste, Romania a simtit un imens gol pe care trebuia sa-l umple numaidecat. Ideea de tatuc, chiar daca pana atunci fusese vorba de unul rau, n-avea cum sa dispara peste noapte si peste revolutie. Romanilor le lipsea dintr-o data omul la care sa se raporteze, omul pe care sa-l considere seful statului, omul pe care sa-l injure si sa-i ceara case sau butelii. Pe acest fond, Ion Iliescu a aparut exact la fix. Romanii, fara sa stea prea mult pe ganduri, cu ochii pe televizor, unde-l vedeau de dimineata pana seara, l-au adoptat imediat in postura de nou tatuc national. Alegerile din Duminica Orbului l-au fixat definitiv in rolul de tatuc, un rol, si nu neaparat o functie, mai important decat cel de presedinte.
Nici macar Constitutia nu i-a putut lua statutul de tatuc, aceasta croindu-se intr-un fel dupa "dimensiunile" lui Ion Iliescu, transformand Romania intr-o tara semiprezidentiala. Procentele electorale uriase obtinute de Ion Iliescu in confruntarile de la inceputul anilor ’90 cu Ratiu si Campeanu au aratat inca o data, daca mai trebuia, ca nevoia unui tatuc dupa chipul si asemanarea celor care l-au ales a fost absolut incredibila. Acest statut national le-a dat presedintilor Romaniei puterea sa se poarte ca atare, mai ales atunci cand nu trebuia, cand nu era cazul. Dupa perioada de patru ani de convietuire pasnica in care Ion Iliescu "l-a guvernat" pe Nicolae Vacaroiu fara sa fie nevoit sa-si intrebuinteze prea tare atributiile constitutionale, asta si pentru ca primul-ministru nu i-a dat ocazia, a venit la Cotroceni un alt tatuc: Emil Constantinescu. Acesta si-a luat in serios rolul de tatuc, ceea ce a fost catastrofal pentru el, dar mai ales pentru tara. "Tatucul" Emil Constantinescu a vrut sa conduca el Romania si, profitand si de coalitia care s-a aflat la guvernare, pe care a speculat-o la maximum, a schimbat prim-ministri dupa bunul sau plac. A fost, in fapt, oficializarea razboiului care avea sa faca nu numai cariera, dar si istorie intre cele doua palate: Cotroceni si Victoria. Precedentul sau piatra de hotar a acestui razboi fusese pusa de tatucul Ion Iliescu si de premierul Petre Roman. Ca o paranteza, iata ca cei doi, dupa ce au fost scosi pe marginea scenei politice, sunt pe cale sa se regaseasca in aceeasi formatiune politica dupa 15 ani. Continuare in numarul de maine.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   ion,   tatuc

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de