x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tehnologia zvonului

0
Autor: Tudor Octavian 27 Dec 2006 - 00:00
Tehnologia zvonului


Cand se inmultesc interdictiile, incepi sa vezi ce nu e si sa intelegi ce nu se spune.

Cand se inmultesc interdictiile, incepi sa vezi ce nu e si sa intelegi ce nu se spune.
Cenzura a fost dintotdeauna cauza unor limbaje paralele. Lumea se ducea la teatru, inainte de 1989, si pentru "strambele" din spectacole. Publicul, indelung exersat cu aluziile la putere, afla, in replicile cele mai nevinovate, trimiteri sarcastice la realitatea imediata. Un strain nu pricepea de ce radeam, cand un comedian intra in scena zicand "Buna ziua!". Aplaudam in delir, fiindca, din felul in care rostea cuvantul "buna", toti stiam ce gandea, stiam ca-si baga picioarele in ea de buna.

Un spectacol de succes a fost interzis, deoarece a inceput sa circule zvonul c-ar fi fost interzis. Publicul a vazut in el mai mult decat ce nu era de obicei si s-a minunat ca o piesa plina cu atatea strambe a putut sa treaca de cenzura. Si cenzorii vanau aluziile, insa creativitatea spectatorilor ii lasa intotdeauna in urma. Cenzorii aflau ulterior ce nu banuisera din ce nu le era dat sa vada si sa auda. Era o competitie permanenta intre nevoia de a descoperi subintelesuri ale marelui public si putinta de a le dibui cu un ceas mai devreme, adica inainte de a fi prea tarziu, a politrucilor cenzori. Piesa de care pomenesc - nu-i mai tin minte numele si nici autorul - era o comedie cam tocita din repertoriul universal. Dar fiindca tot Bucurestiul se intreba cat timp va mai fi jucata si, mai ales, pentru ca tot Bucurestiul se bulucea la teatru, ca sa vada cum pacalise regizorul cenzura, se vorbea de ea ca despre un concentrat de contemporaneitate. Zvonul a ajuns si la urechile celor care ar fi avut caderea s-o interzica. Logic, s-au intrebat cine altcineva s-a sesizat de momentele ei subversive. In epocile in care poporul vede ce nu e si intelege ce nu se zice, stapanii se tem de ce n-are sa se intample si intervin brutal acolo unde nu se petrece nimic. Cenzorii s-au dus din nou la spectacol si, marcati de reactiile entuziaste ale salii la cele mai nevinovate replici, au intrat in panica. Daca in oras se vorbea ca piesa era interzisa, insemna - si-au zis cenzorii - ca de undeva, de sus, razbise o nemultumire. Si ca acolo, sus, acel cineva astepta sa vada cat timp le va trebui cenzorilor sa se dezmeticeasca, astfel incat sa-i arda pe regizor si pe actori sa le mearga fulgii.

Ce a urmat, nu-i greu de ghicit. Zvonul a ajuns, intr-adevar, la cineva sus de tot, care l-a chemat pe seful cenzorilor si l-a intrebat cum de continua sa fie jucata o piesa interzisa. Logic, seful cenzorilor a inteles ca interdictia plecase chiar din cabinetul unde fusese convocat. Tot logic, si-a reprosat ca lipsise de la vizionare si ca piesa cu pricina n-o interzisese el. In compensatie, a interzis mai toate piesele care tocmai se puneau in scena, fapt care le-a creat dintr-odata aura de spectacole vinovate. Actorii si regizorii erau nauci, pentru ca se interziceau spectacole care nici n-apucasera sa prinda forma, dar publicul era multumit, fiindca putea sa vada nu numai ce nu exista, ci si ce nu avea sa existe niciodata. Iar cand marele public ajunge aici, nimic nu-l impiedica sa le povesteasca urmasilor lor cate i-a fost lui dat sa vada si de ce curaj a dat dovada, intr-un timp in care nu ajungea niciodata sa si-l manifeste. Mai ales ca nici nu avea pe ce.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de