x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţelul în viaţă

0
Autor: Tudor Octavian 15 Iun 2009 - 00:00

Domnul Olaru a avut un scop clar în via­ţă: să ajungă academician. Scenariul profesional al domnului Olaru s-a dovedit a fi unul perfect. Cu un amendament însă, care n-ar fi trebuit să conteze, dacă Olaru s-ar fi gândit şi la un al doilea scenariu, pentru anii de după ce-şi va fi atins ţelul.



Domnul Olaru a fost primit în Academie la 51 de ani. Poţi să spui foarte de­vre­me. Dar şi prea devreme. Pentru ţăranii deprinşi cu o recoltă pe an, un an cu două recolte poate fi un necaz. Aşa s-a simţit şi domnul Olaru, ca un ţăran care ar fi tre­bu­it să mai iasă o dată la câmp, s-o ia de la capăt, deşi în sinea sa se pregătise pentru o lungă recunoştinţă şi împlinire su­fle­tească. Academicienii vârstnici îl pri­veau strâmb şi-l ocoleau, pentru că nu ajun­sese ca ei membri titulari la 65 de ani. Iar academicieni mai tineri nu existau.

Reuşita în profesie e o investiţie. Din cauza fabuloasei sale cariere, dar şi a faptului că nu-şi arăta nici măcar cei 51 de ani, profesorul universitar Olaru a început să piardă din tot ce obţinuse muncind din greu până atunci: credibilitate, stimă, contracte de cercetare.

Nimeni nu ştie cum e bine să arate un academician, ca să inspire competenţă şi seriozitate, dar e sigur că un om de 70 de ani, cu barbă, păr alb şi un papion veştejit la gât, face, în toate mediile şi ocaziile, o impresie durabilă de ins realizat. Dacă va fi avut un scop în viaţă, spune lumea, apoi e clar că şi l-a atins. Nu vedeţi ce barbă şi ce păr alb are?!

Deşi din fire era calculat şi nu făcuse caz de succesele de până atunci, academicianul Olaru şi-a tipărit alte cărţi de vizită, pe care şi-a înşirat şi celelalte titluri, de academician, de membru onorific al mai multor societăţi nemţeşti şi americane, precum şi distincţia prezidenţială, primită la o zi naţională. Orice şi-ar fi imaginat profesorul Olaru, nu însă şi reacţia zeflemitoare a multora din cei pe care-i socotise până atunci persoane instruite şi bine crescute. Parcă s-ar fi vorbit. Toţi se apucau să citească de pe cartea de vizită, de îndată ce-o aveau în mână, şi nu oricum, ci cu voce tare, rangurile şi funcţiile, ca să exclame la sfârşit, absolut neacademic: Mă, da' ce te-ai ajuns!

Nimeni nu ştie ce-i mai bine: să trăieşti la întâmplare sau să trăieşti cu o ţintă, urmând cu obstinaţie un drum, unul singur. Domnul Olaru a început să se intereseze ce alţi oameni de seamă reuşiseră să se facă vestiţi devreme şi a avut numai surprize neplăcute. Toţi cei cu care a stat de vorbă se socoteau nişte rataţi. Unul s-a exprimat complet neacademic: mă simt de parcă toată lumea începe cu ciorba, doar eu încep cu friptura.

Seara, stând ceasuri întregi în întu­neric, în biroul său de acasă, profesorul Olaru a trebuit să recunoască un fapt la care refuzase dintotdeauna să se gândească: nu el îşi hotărâse drumul şi ţelul. Le hotărâseră maică-sa. Dac-ar fi fost după el, s-ar fi făcut arheolog.
Şi ce te împiedică s-o iei de la început?, l-a întrebat bătrânul său sfetnic, academicianul octogenar Stroiescu. Ţelul, a răspuns Olaru. Ce prostie, a mai zis Stroiescu. Nu există capăt, există numai drumul. Numai drumuri.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   olaru

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de