Teme de discuţie cu FMI şi Comisia (II)

Ar fi o eroare să continuăm a dimi­nua – prin politica de stat – ponderea ca­pi­talului autohton în sectorul bancar. Ai spune că regulile jocului în UE, „the single market” (piaţa unică), impun restricţii majore în acest câmp, ceea ce este adevărat. Dar o asemenea constatare nu anulează ob­ser­va­ţia privind origini ale vul­ne­ra­bi­li­tă­ţilor. Se poate astfel vinde un pachet minoritar la CEC şi banii obţinuţi să fie utilizaţi pentru capitalizarea suplimentară a Băncii. În acest fel nu am împovăra bugetul public. Dacă s-ar ţine cont de lecţiile crizei, Comisia Europeană ar trebui să fie de acord cu o creştere a capitalizării CEC din fonduri europene. Argumentul că astfel ar fi încălcată legea concurenţei (ca şi cea a ajutorului de stat) mi se pare netemeinic.

În fond, cele mai multe bănci ce operează în România au primit asistenţă directă, sau indirectă, de la guvernele ţărilor unde au se­diul şi, în plus, când pieţele sunt încă toropite şi nu există apetit pentru creditare, pentru co-finanţarea fondurilor europene, a refuza României valorificarea unei pârghii importante, nu are sens. Aş transforma Eximbank într-o bancă de export şi dezvoltare, care să sprijine exporturile, finanţarea de proiecte publice. Unii ar spune că de vreme ce capitalul străin este atât de dominant în numeroase sectoare industriale nu are rost să ne îngrijim de aspectul finanţării. Este numai parţial valabil acest raţionament, cel puţin dacă îl judecăm prin prisma avantajului de a avea o pondere mai însemnată a capitalului autohton în producţia industrială şi de servicii industriale.

Dialogul cu FMI şi ceilalţi ar trebui să judece care sunt posibilităţile ca, în condiţiile actuale şi cele pro­babile, alocarea resurselor să fie mai mult orientată către sectoare de bu­nu­ri exportabile şi care pot concu­ra importuri (tradeables). Un minus al modelului de creştere din anii trecut a fost mărimea investiţiilor în sectoare non-tradeables în condiţiile li­be­­ralizării pieţelor financiare. Această situaţie diferenţiază Ro­mâ­nia de Slovacia, Cehia, Polonia şi o aseamănă cu Bulgaria, Letonia şi Li­tua­nia. Chiar dacă acordul cu FMI va fi de natură preventivă, care să în­cor­seteze posibile derapaje de poli­ti­că economică, gama de probleme abor­date justifică o extindere şi la che­stiuni precum cea menţionată mai înainte. Este bine să luptăm împotriva deficitelor cvasi-fiscale, a jafului din unele întreprinderi de stat, să avem o reformă a salarizării şi sistemului de pensii, etc.

Dar, nu este su­ficient dacă vrem să ajutăm ca eco­no­mia să atingă un potenţial de creştere durabilă care să revină la 5%. Are nevoie România de o politică industrială care să fa­vo­rizeze orientarea resurselor către sectoare de tradeables? Opinia mea este că da, dacă avem în vedere „de-leveraging-ul” din industria bancară, creşterea costului creditului pe plan in­ter­na­ţional, reorientarea inves­ti­ţii­lor către Asia, deficitul de convergenţă în UE, etc. Când lideri ai Uniu­nii vorbesc despre nevoia unui „Pact pentru Com­petitivitate”, când agenda Eu­ro­pa 2020 vorbeşte explicit despre o po­litică industrială a UE, merită să se discute despre acest aspect şi la Bu­cureşti. Flexibilizarea pieţei mun­cii şi privatizarea unor întreprin­deri, nu sunt suficiente din acest punct de vedere.

Şi dacă vorbim despre fonduri europene şi alte resurse disponibile (de pildă credite de la BEI), ar trebui ca FMI şi, mai ales, Comisia, să ac­cepte un deficit al bugetului conso­lidat mai mare în măsura în care toţi banii merg spre investiţii productive, către dezvoltare. Logica ar fi: dacă avem consolidare fiscală prin restructurarea cheltuielilor permanente creşterea deficitului bugetar prin investiţii productive (finanţate pe termen lung) are sens.

Ar trebui să se discute şi despre mo­dul în care „semestrul econo­mic”, ca instrument de coordonare a bugetelor şi a politicilor economice în UE, va fi gândit de către autorităţile de la Bucureşti.