Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discriminare!”, strigă liderii romi ameninţaţi că li s-ar putea interzice să se joace-n public de-a regii şi împăraţii. Cică nimeni n-are voie să atenteze la tradiţiile etniei. Să fie impostura o tradiţie ţigănească? Fiindcă delirul de grandoare care bântuie prin palatele cu turnuleţe mistifică aberant chiar istoria acestei minorităţi. O istorie tragică, de sclavie, care explică decalajele civilizaţionale reproşate azi romilor. O istorie pe care majoritatea trebuie să şi-o asume.
Acum 200 de ani, ţiganii nu purtau coroane de aur, ci, uneori, uriaşe coarne de fier. Aceasta era o pedeapsă obişnuită pentru robii fugari. Să fie văzuţi de departe, dar mai ales să nu se poată niciodată odihni pe deplin. Un obicei mult mai crud decât bătaia, care “era lucru zilnic”. L-am citat pe Radu Rosetti, ale cărui amintiri cuprind informaţii detaliate despre traiul ţiganilor din vremea Regulamentelor Organice. “Băteau nu numai boierii aspri şi violenţi, dar şi cei buni şi blânzi”, ba chiar şi “cuconiţele miloase şi cinstite”. Nu cu mâna lor. Puneau “să se tragă” o sută de nuiele sau de bice pentru vini dintre cele mai banale: un fel de mâncare prost gătit, sau nişte albituri scrobite prea tare.
Radu Rosetti explică: “Ţiganii erau priviţi ca lucru al stăpânului, care avea asupra robului toate drepturile, afară de acel de a-l ucide. Şi încă, dacă ţiganul murea în urma relelor tratamente suferite de la stăpân, nimeni nu cerceta pricinile morţii; tot aşa dacă-l ucidea între patru ochi, într-un moment de mânie.”
Din aceeaşi sursă, aflăm despre o altă oroare: “Plecând de la principiul că trupul robului este lucru al stăpânului, ţigancele, fete mari şi femei măritate, erau privite ca adevărată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însuşire cu ştirea părinţilor şi a soţilor. Până în domnia lui Mihai Sturza era obicei în casele boiereşti de la ţară ca musafirilor sosiţi să li se trimită, când se culcau, o roabă tânără «ca să-i frece pe picioare».” “Acest tratament era cu atât mai odios cu cât multe dintre ele, mai ales cele care aparţineau unui şir de mame, de bunici şi de strămoaşe frumoase, aveau prea puţin sânge ţigănesc în vine şi erau rude de aproape cu stăpânii”…
Cruzimea cea mai mare era, însă, despărţirea familiilor, prin vânzarea separată a mamei de copil, a soţului de soţie. “Împărţirea sălăşului ţigănesc”, rău văzută în rândul boierilor mari, survenea mai ales în cazul succesiunilor cu mai mulţi moştenitori, sau al executărilor silite.
Trataţi, timp de secole, ca animalele de povară, ţiganii nu ar trebui să ne lase să le uităm istoria. Cei care încearcă să îi substituie fabulaţii nobiliare nu le fac niciun serviciu.
