x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ţiganul care nu era ţigan

0
Autor: Tudor Octavian 08 Feb 2010 - 00:00
Omul vorbea germana din familie, avea studii universitare, lucrase ca scenograf în trei teatre mari din România, era manierat şi foarte mândru de familia lui, doar că nu-l favoriza chipul. Avea o faţă de ţigan, ţigan.

E greu de spus ce-i aceea o faţă de ţigan, dar, dacă te uitai mai multă vreme la a lui, ştiai. Fotografiile pe care le trimitea la teatrele din Germania nu spuneau mare lucru. În fotografii arăta a spaniol sau a mexican. A colindat toată Germania după o slujbă, fiindcă CV-urile îl recomandau, iar imaginile din spectacolele cu decorurile şi costumele croite de el convingeau în toate privinţele.

Când ajungea însă la şefii care ar fi fost să-l angajeze, aceştia se mirau când le spunea că e român, român. Nu-l întrebau dacă e ţigan, dar era limpede încotro băteau. Un singur director a fost deschis cu el, sfătuindu-l să declare că e ţigan, pentru că politica, la nivel de stat, era ca nemţii să le arate bunăvoinţă minorităţilor care îşi depăşesc condiţia generală.

Cu faţa dumitale, i-a zis directorul celui mai popular teatru din toată Bavaria, nici n-ai nevoie de certificări ale originii. Funcţionarii noştri, cât sunt ei de tipicari, se uită şi la om. Ce-ţi zic acum rămâne între noi, fiindcă vorbeşti germana la fel de bine ca mine, şi asta îmi spune că ai şi onoare de bavarez. Modifică-ţi biografia, scrie că provii dintr-o familie de ţigani, din aia care umblă cu cortul, şi pot să te angajez.

Ţigan pe care să-l cheme Popescu nu găseşti niciunde în România. În noul CV, omul şi-a întocmit chiar şi un arbore genealogic plin de bulibaşi şi de scripcari, menţionând că vorbea germana, pentru că un bunic talentat cântase în orchestra de curte a unui şvab bogat din Banat. Oho, a mai zis directorul, şvabii, da, şvabii au avut de tras în România.

În teatru, românul era privit ca o curiozitate şi cu un exces de amabilitate. Se simţea ca unul care tocmai fusese salvat dintr-un puţ, care văzuse moartea cu ochii, şi asta îi conferea un statut privilegiat, de erou. Câte un maşinist sau un electrician îndrăznea să-l chestioneze colegial despre originea ţigănească. Un maşinist ucrainean şi un electrician spaniol, nu german.

Ca minoritar, cu mult deasupra condiţiei colective a etniei, Popescu era un caz şi nu era exclus ca directorul teatrului să fi marcat un plus în rapoartele către sponsori şi oficialităţi. Uneori, când le vorbea altor directori despre excepţionalul său scenograf, care colecţiona toate premiile din breaslă, directorul preciza, cu aerul că apela la o indiscreţie numai pentru cunoscători: E ţigan din România. Iar cunoscătorii exclamau "Sehr gut, sehr gut".
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de