Ţigările au omorît plămânii unor mari români

Campion nedetronabil al umorului deştept,Caragiale a fost, din păcate, şi un recordman al ţigărilor pu­fă­i­te.Care i-au măcinat plămânii, aducându-i în pragul uşii fâlfâitul si­nistru al morţii. Caragiale era un teribil mânuitor al vorbelor de duh, era un fermecător partener de şuete. Boema bucureşteană se aduna în preaj­ma unei ceşti de cafea, în jurul unei sticle cu vin bun şi se năşteau perle literare din aceste taifasuri.

Dar boemii pufăiau şi ţigară după ţigară. Caragiale nu s-a mai dezbărat de vi­ciul fumatului, şi acest obicei distru­gă­tor chiar l-a omorât. Marele scri­i­tor se afla la Berlin şi ca de obicei a tras în piept vreo 8o de ţigări. Campi­on al dramaturgiei deştepte, Nenea Ian­cu era campion şi la umplerea plă­mânilor cu fumul de la mahorcă. În acea zi blestemată, după cele 80 de ţigări trase în piept, Caragiale a tuşit îngrozitor mai toată noaptea. Cascadele de tuse deveniseră obişnuinţă, şi familia nu s-a alarmat şi a crezut că întârzierea ieşirii scriitorului din dormitor înseamnă că doarme până târ­ziu. De fapt, genialul Caragiale mu­ri­se.

Plămânii l-au trădat, îmbâcsiţi de tabac. La autopsie, medicul legist neamţ s-a minunat de mulţimea de circomvoluţiuni din creierul lui Caragiale, dar a oftat şi din pricina de­gra­dă­rii mari a plămânilor, ca şi din prici­na aterosclerozei avansate de pe  vasele marelui dramaturg. Pă­cat de materia nobilă atât de multă din creierul lui Caragiale, tutunul i-a scur­tat viaţa şi l-a împiedicat să mai scrie literatură genială până la adânci bătrâneţi. Degeaba l-a implorat Cella Delavrancea să arunce la gunoi pa­chetele de ţigări, Nenea Iancu a pierdut războiul cu tentaţia tabacului.

Se pare că tutunul l-a ucis şi pe marele romancier Rebreanu. Ţigările îl înrobiseră pe cel care a dăruit neamului românesc perle literare precum „Ion”, „Răscoala”, „Ciuleandra”. Şi nu s-a scuturat de pufăitul din ţigară. Bărbatul puternic care a trecut munţii plecând din armata ungurească n-a reuşit să învingă un obicei distrugător căruia i-au căzut victime celebre precum Churchill, dar şi oamnei obişnuiţi. Unii afirmau că suferă de emfizem, chiar Rebrea­nu recunoştea că are bronşită croni­că obstructivă gravă. În 1944, radio­grafia semnala o pată suspectă la baza plămânului.

Avea senzaţii de sufocare şi de aici panica morţii. Unii au bănuit că marele scriitor are un chist hidatic la plămân, dar tot ce a urmat a dus la supoziţia că suferea de cancer pulmonar ca marii fu­mă­tori. A luptat cu bravură cu boala  şi s-a dus la minister, care se afla eva­cuat la Piteşti pe vreme de război, chiar dacă se simţea foarte rău. Drumul l-a dezechilibrat şi a murit la 1 septembrie 1944. Însă a apărut şocantă şi o altă variantă despre moartea marelui romancier. Această ipoteză de knockout este susţinută de mama Monicăi Lovinescu, ca şi de un englez Porter, bănuit că a fost spion brita­nic în România. Se zice că Rebreanu a fost în Bucureşti în ziua furtunoasă de 23 August, când România a schimbat macazul şi i-a părăsit pe nemţi, ală­tu­rându-se coaliţiei anglo-americano-sovietice. Ipoteza şocantă povesteşte că Rebreanu se afla într-o maşină cu generalul Manolescu. Acesta se afla la volan, mergea cu farurile stinse şi n-a oprit la un baraj al militarilor insurgenţi. Soldaţii au tras în maşină fără să ştie cine era în maşină şi pasămite un glonţ l-a rănit pe Rebreanu. Din pricina acestei răni, Rebreanu se presupune că a murit peste câteva zile.