x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tinereţe pierdută

0
Autor: Ştefan Mitroi 17 Mar 2010 - 00:00
Chiar înnebuniseră pomii ? Aşa ai fi putut crede văzându-i cum veneau la pas pe mijlocul drumului. Părea să fie o ninsoare care nu cădea din cer, ci se întemeia din ceţurile orizontului, plutind la înălţimea unui stat de om pe deasupra pământului. Desluşeai , însă, oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, semnele primăverii. Ce căuta atunci ninsoarea aceea în satul nostru?

Când m-am apropiat, am descoperit uluit despre ce este vorba. Oamenii cărau în spate livada de pruni din margi­nea satului. Se spărsese ceapeul şi ei se repeziseră cu toţii să-şi împartă averea. În prima zi au dus acasă scaunele din sala de şedinţe şi ţevile de irigaţii. Apoi cărămizile de la graj­durile în care vacile muriseră de mult. Pe urmă, ce le-a căzut în mână: colaci de sârmă ghimpată, roţi de tractor, hamuri de cai, doage de butoaie, cuie, rindele, sfoară, gloduri de smoală, tocuri de uşă şi uşi ce se deschideau spre nicăieri. O femeie înhăţase maşina de scris din biroul preşedintelui. O strângea la piept ca pe un prunc pe care, neştiutoare de carte fiind, habar n-avea că n-o să-l poată învăţa niciodată să vorbească. Când n-au mai avut ce împărţi, oamenii au tăbărât cu topoarele pe prunii ce abia înfloriseră. A fost cel mai halucinant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea. Venea fiecare om cu câte un pom în spinare. Dacă pomii ar fi avut sângele ca al nostru, ninsoarea aceea n-ar fi fost albă, ci roşie. Poate că pomii nici nu au sânge. Ştiu însă sigur că au lacrimi. I-am văzut cu ochii mei cum plângeau. Căci asta era floarea multă a livezii ce umpluse în primăvara de acum optsprezece ani drumul: un imens hohot de plâns. Până la urechile lui Dumnezeu a ajuns plânsul acela. Cei ce duceau livada înflorită pe umerii lor nu l-au auzit. Le-am strigat să se oprească şi să asculte. Dar ei mergeau îngânduraţi înainte, potopiţi de floarea crengilor din spinare. Se ţineau după primavară. Sau poate că primăvara se ţinea după ei. În orice caz, când s-au eli­berat de povara prunilor au observat că le-a albit părul. Pesemne de la sarea lacrimilor plânse de livadă. Cred că puţin şi de la sarea lacrimilor plânse de mine, căci am plâns şi eu atunci, tulburat de grozăvia celor întâmplate.

Tata mi-a spus îmbătrânit a doua zi: Ne dau pământul înapoi. Dar ce folos că odată cu el nu ne dau şi anii pe care i-am pierdut între timp!

Nu era singurul din sat care voia să i se întoarcă şi tinereţea împreună cu pământul. Însă ea nu s-a mai întors la niciunul dintre ei, aşa cum niciunul dintre pomii retezaţi cu topoarele nu s-a mai întors în livada din care plecase. Au rămas doar amintirea acesteia şi ecoul plân­sului ei. Şi-a mai rămas o întrebare în memoria mea de martor la cele petrecute atunci: Livada plânsese oare pentru sine? Sau mai degrabă pentru soarta oamenilor?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de