Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai întâi trebuie să precizez că nu mai pot de râs. Deci, carevasăzică, râd ca un copil tâmpit, mă cac pe mine de râs, cu alte cuvinte. Nu mă interesează analize, subtilităţi, care, cum, de ce, le las pe seama oamenilor serioşi şi dedicaţi perspectivei ţării ăsteia. Că a vrut pedeleu' nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum, să-l îmbârlige pe Băsescu, sau să-l dezbârlige, că Roberta de fapt putea da' n-a vrut, ori n-a ştiut cum, prea complicat nene, eu am poftă să râd, nu mă pot abţine, nu-mi mai pasă nici de conjunctura politică, atât de serioasă, dramatică, nu-i aşa?, prin care trece România. Tărişoara mea, mânca-i-aş eu talentu' ei cu care-a hărăzit-o boboru' la alegeri. M-a cuprins un optimism isteric.
Cică ăla, cum îl cheamă?, Mircea Toader, aşa, bravo!, liderul deputaţilor pedelei - paralei, dacă ţine degetu' mare în sus toată lumea mânuţele în aer "pentru", dacă degetu' mare e în jos, dimpotrivă! Deci stai niţel că nu mai pot, să-mi revin, să respir puţin, să mai trag nişte aer, mă doare burta, aoleu... Ia închipuiţi-vă dumneavoastră ditamai haidamacu' de demnitar, om în toată firea, cum se agită, cum sare de pe scaun cu mâna ridicată, staţi aşa că iar m-a buşit râsu', mi-au dat lacrimile... cu mâna în sus şi degetu' mare aşijderea... cu ochii beliţi... mişcându-şi braţul peste cap... mobilizator, disperat, ca şi cum ar face autostopul. Sau cu el în jos, gesturi scurte, sacadate, din poanie, ca la touch-down, pe stadion. Ăilalţi plezirişti, buluc, grămadă. Degetu' lu' Toader, aia-i toată filozofia! E clar: dacă are degetu' sculat e "da". Invers, e belea. Vă daţi dumneavoastră seama ce complexe ascunde şi Toader ăsta de a luat gestul împaraţilor romani în luptele cu gladiatorii, când prin acelaşi gest se cruţa sau se curma viaţa unui om. Nu putea să-şi mâne şi el turma cu alte gesturi, de exemplu pumnul strâns sau palma deschisă, zic şi eu, că era şi mai clar, mai vizibil. Pentru ăia mai chiori, din ultimele rânduri, ca să nu se işte, uite, poftim, confuzii.
Acum, pe mine mai degrabă chestiuni de genul ăsta mă preocupă decât faptul că pedeleu' a devoalat câte parale face votul pe sistemul de candidaturi uninominale, ce conştiinţe cetăţeneşti au spart porţile Parlamentului odată cu alegerile din 2008. O turmă de pripas, bună de nimic. Nu mă mai interesează cât o să fie TVA-ul, iau la cunoştinţă de existenţa bătrânilor, la care mă uit cu tristeţe, blazat. Pe mine Ioan Oltean mă excită. Cu capu' ăla a lui, aşa, cu mustaţa şi cu vorba aia, fonfănită, nu ştiu cum, parcă-i iese simultan şi pe gură şi pe nas, parcă-i şi piţigăiată, şi groasă. Ăsta-i personaju' ce pohtesc! Să-l văd pierdut în spaţiu, în dimensiunea incomensurabilă dintre coloanele de pe holurile Casei Poporului, cum nu ştie pe ce lume e şi zice că trebuie toţi pedeliştii să-şi pună cenuşă în excrescenţa cu care li se termină trunchiul.
Cum să nu te cuprindă un râs cumplit, cu urmări fiziologice demne de substanţa primară a creierului de deputat pedelist?! Cică acum iar e întregul greu al naţiunii în braţe la Traian Băsescu, cel care va trebui să îndrepte lucrurile tot cu peleul lui. Ce am scris? Nu, cu pedeleul lui. Bazându-se pe el, fie că promulgă, fie că nu promulgă legea. Cum să nu te cuprindă un optimism isteric atunci când vezi că soarta mulţimii cenuşii de locuitori ai ţării ăsteia stă în degetu' mare a lu' Mircea Toader şi în cenuşa din capu' unor pedelişti a căror unică speranţă e peleu, nu pedelu', lu' Traian Băsescu.
Spuneţi-mi dumneavoastră cum să ne salvăm din oceanul ăsta de fecale în care am fost aruncaţi pentru a fi lăsaţi să plutim în derivă şi în care râsul care te îneacă pare ultima soluţie? Plutind ca nişte geamanduri care nu mai pot reprezenta repere din cauza numărului lor mult prea mare, să ne salutăm între noi, optimişti, cu degetul mare ridicat în sus! (Nu carecumva asta face şi Dan Diaconescu, aoleu, nu ăsta cică e simbolul lui electoral? Nu e ăla Partidul Poporului? Hai c-am nimerit-o la fix.)
