x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Topul prostiilor fără anestezie

0
Autor: Ion Cristoiu 08 Dec 2008 - 00:00

Moşit de Traian Băsescu şi cocoloşit de DNA, PD-L ar fi trebuit să obţină un rezultat suficient de mare pentru a putea forma singur guvernul. N-a  reuşit asta.



1. Graba cu care imediat după alegeri PD-L şi PSD s-au arătat dispuse să negocieze cu oricine pentru a accede la guvernare.
Desigur, după alegeri, mai ales când re­zultatul e cel din acest an, partidele sunt obligate să negocieze. Electoratul şi-a dat însă votul fiecăruia dintre partide, ple­când de la programul de guvernare sau de la note definitorii, cum ar fi, de exemplu, poziţia faţă de Traian Băsescu. A te re­pezi însă imediat după anunţarea sco­rului pentru a-ţi arăta completa disponibilitate de a negocia orice e o imensă prostie. Ce să creadă alegătorul văzând, de exemplu, că Emil Boc, liderul PD-L, nu avansează o clipă posibilitatea de a ră­mâ­ne în Opoziţie dacă partidele parlamen­ta­re, partenere de negociere, vor refuza să accepte programul politic al democrat-liberalilor? Ce să creadă alegătorul auzindu-l  pe Theodor Stolojan anunţând că PNL e opţiunea întâi pentru PD-L când, de doi ani aproape, fostul premier FSN-ist n-a ostenit a denunţa trădarea de către PNL a valorilor Dreptei? Ce să creadă alegă­to­rul văzând că Mircea Geoană nu suflă o vorbă despre programul de stânga al ieşirii din criză? Adăugând aceste lucruri imaginilor difuzate de televiziuni cu întâlniri prin restaurante ale până nu demult adversa­rilor de moarte, înţele­gem de ce românii s-au prezentat la vot într-o proporţie atât de mică.

2. Prestaţia lui Mircea Geoană la consultările de la Cotroceni.

În timp ce liderul PNL, Călin Popescu Tă­­riceanu, a folosit prilejul pentru a re­a­fir­­ma anumite poziţii critice ale partidului faţă de folosirea DNA de către Traian Băsescu drept Poliţie Politică a regimului, Mircea Geoană a fost cum nu se mai poa­te mai de duios. Fireşte, şeful statului are dreptul la o atitudine binevoitoare din partea liderilor politici. Nu e şi cazul lui Traian Băsescu, şef de stat doar cu nume­le, în realitate domnia sa fiind şef al PD-L. Victimă a ieşirilor mojiceşti ale preşedintelui, Mircea Geoană trebuia să fie mult mai aspru în discursul său, folosindu-l pentru a reaminti poziţia PSD faţă de prestaţia lui Traian Băsescu de-a lungul celor patru ani de mandat.
Se impunea acest lucru cu atât mai mult cu cât liderul social-democrat trebuia să ştie două lucruri:
a) Că primele minute ale întâlnirii sunt transmise în direct.
b) Că opinia publică fusese pregătită de presa cotrocenistă pentru a vedea în mersul delegaţiei PSD la Cotroceni un soi de târâre  până la papucul Sultanului.

3. Insistenţa cu care grupul Mitrea a apă­rut în aceste zile la televiziuni pentru a vorbi despre o alianţă PSD-PD-L la guvernare.
Posibilă în condiţiile crizei şi în numele interesului naţional, o astfel de alianţă ar fi fost un moment politic de excepţie, unic în peisajul nostru postdecembrist. De aceea, el nu putea fi pus sub semnul ne­gustoriilor politicianiste, tipice peri­oa­delor de după scrutin, când partidele sunt în stare de orice compromis pentru a ajunge la putere. Pentru a fi asimilat de electoratul celor două partide adversare, momentul trebuia să aibă drept principali actori preşedinţii celor două forma­ţiuni, evident, după o decizie clară a con­du­cerilor colective. Dacă a fost vorba cumva de un asemenea Pact, agitaţia grupului Mitrea a reuşit să-l submineze, coborând totul la nivelul mişmaşurilor.
În acelaşi timp, acţiunea grupului Mi­trea, încă obscură în planul motivelor, a creat impresia unui PSD divizat în privin­ţa strategiei postelectorale. Pentru partid, asta a însemnat un punct slab în cadrul negocierilor, care cer poziţii unitare din partea unei formaţiuni.

4. Graba cu care Emil Boc, liderul PD-L, a proclamat victoria Dreptei la scruti­nul de la 30 noiembrie 2008.
Cel care a devenit o unitate de măsură a comicului involuntar secretat zilnic de politicianismul autohton a făcut această declaraţie din nevoia de a masca eşecul PD-L la scrutin. Moşit de Traian Băsescu şi cocoloşit de DNA, PD-L ar fi trebuit să obţină un rezultat suficient de mare pentru a putea forma singur guvernul. N-a  reuşit asta.
Un om mai inteligent găsea însă o formulă mai puţin ridicolă de a ascunde eşecul.
PNL şi PD-L au participat la scrutin ca duşmani de moarte. A pune alături rezultatele lor finale pentru a scoate din ele victoria Dreptei e ca şi cum ai aduna caprele cu hipopotamii.
Apelând la formula lui Emil Boc, putea fi proclamată la fel de bine şi victoria partidelor româneşti, dat fiind că PSD, PD-L, PNL sunt, spre deosebire de UDMR, formaţiuni ale românilor.

5. Gestul liderilor PD-L de a nu-l înscrie şi pe Theodor Stolojan în delegaţia de negocieri cu PNL pentru a nu-i supăra pe foştii colegi ai disidentului.
O copilărie frizând prostia. De parcă, văzând acest gest de delicateţe, liderii liberali ar fi fost gata să se alieze cu PD-L fără nici o condiţie!
Citeşte mai multe despre:   editorial,   pd-l

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de