Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1. Tactica PNL de a lungi dezbaterea în Parlament a Bugetului pe 2009 prin susţinerea a peste 3.000 de amendamente şi invocarea unor chestiuni de procedură.
Acţiunea a fost justificată de PNL prin refuzul coaliţiei PD-L – PSD de a-i accepta amendamentele. Într-adevăr, profitând de majoritatea de tip MAN din Parlament, noul FSN a tratat cu superior dispreţ amendamentele unei Opoziţii reduse ca număr la un rol decorativ. Pentru susţinătorii crânceni ai democraţiei, tactica PNL va fi fost impresionantă. Acestora li s-a arătat esenţa dictatorială a noii puteri. Încântaţi vor fi fost şi fanii PNL din România. Deşi mic din perspectiva numărului de parlamentari, PNL a dovedit că poate da insomnii Mamutului FSN-ist. Din nefericire pentru PNL, cei chemaţi să tranşeze electoral nu sunt nici pricepuţii într-ale mecanismului parlamentar, nici fanii PNL. Alegătorii sunt românii obişnuiţi. Or aceştia au văzut un Buget înfăţişat drept elixir al salvării din criză a ţării blocat de chiţibuşurile unui partid. Altfel ar fi stat lucrurile dacă PNL ar fi încercat să blocheze Legea Bugetului pornind de la un motiv lesne de înţeles de români. Cum ar fi fost, de pildă, bugetul pentru Sănătate sau bugetul pentru administraţiile locale. Românii s-ar fi simţit reprezentaţi de către Opoziţia întruchipată de PNL.
2. Decizia lui Emil Boc de a aduce de la Cluj majoritatea funcţionarilor cu care va lucra la Guvern.
Talentul unui nou şef constă şi în capacitatea acestuia de a lucra şi cu subordonaţii fostului. Din acest punct de vedere, Emil Boc se dovedeşte un şef slab. Pe lângă aceasta, aducerea târlei de la Cluj aminteşte de obiceiul clanurilor din ţările slab dezvoltate. Saddam Hussein, de exemplu, s-a remarcat prin aducerea în jurul său a clanului din Tikrit.
3. Campania dusă în România de politicieni şi jurnalişti împotriva autorităţilor italiene pe motiv că acestea duc la rândul lor o campanie împotriva românilor din Italia.
Reacţia din România la cele întâmplate în Italia e absurdă din mai multe puncte de vedere:
a) E ineficientă, deoarece, oricât s-ar da din gură în România, atitudinea faţă de români (care nu e creată de politicieni şi jurnalişti, ci de cetăţenii italieni) n-are cum să schimbe starea de spirit a populaţiei.
b) Ostilitatea italienilor faţă de români îşi are cauza în tipul de infracţiune comis de români: violul, la care ai noştri sunt lideri, e cea mai barbară dintre infracţiuni. Autorii violurilor în grup sunt fiare şi nu oameni. Dacă un furt, un jaf ar mai avea vreo explicaţie (omul n-are ce mânca), violul n-are nici o explicaţie, în afara faptului că autorii sunt nişte bestii. În plus, ostilitatea cetăţenilor italieni îşi are şi alte cauze decât violurile comise de români. Dacă italienii n-ar avea şi alte motive de antipatie faţă de români, mai mult ca sigur, oricât de tari ar fi manipulările, ei ar rămâne indiferenţi.
c) Politicienii şi jurnaliştii români invocă datoria celor din România de a apăra comunităţile româneşti din Italia.
Dar comunitatea românească din Italia ce face pentru a se apăra?
4. Promovarea Legii tichetelor de vacanţă prin ordonanţă de urgenţă.
Pentru această lege a insistat Elena Udrea, ministrul Turismului. Graba cu care Emil Boc s-a conformat dorinţei unui ministru întăreşte imaginea de premier redus la ipostaza de vizitiu al lui Traian Băsescu. Desigur, poate că Traian Băsescu nu i-a zis lui Emil Boc să-i îndeplinească Elenei Udrea toate dorinţele, inclusiv cele care implică risipirea de bani publici. Având în vedere însă o anume imagine publică a relaţiei dintre Elena Udrea şi Traian Băsescu – ministrul Turismului trece drept o apropiată a lui Traian Băsescu –, graba guvernului de a emite o ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie întăreşte credinţa într-un superministru pe numele său Elena Udrea.
5. Aşa-zisele dezvăluiri ale Iuliei Buje, consulul României la Torino, despre intervenţia lui Roberto Maroni, ministrul de Interne al Italiei, în favoarea a trei români care lucrau pentru el la negru.
Doamna cu pricina susţine că intervenţia s-a petrecut între 1998-2000, când era consul la Milano. Nu ştim dacă e adevărat sau nu. Fiind vorba însă de un membru al guvernului italian, o astfel de acuzaţie are nevoie de probe. Până acum, doamna cu pricina nu le-a adus. Dacă ar fi reporteriţă, directorul ar trebui s-o dea afară. Dânsa e însă angajată al MAE. Cum s-o dea afară Cristian Diaconescu?
