Tot mai aproape de moarte

Poate veti spune ca asa e viata. Ca, mai devreme sau mai tarziu, toti avem de suportat despartiri, lacrimi si tristete. Unii dintre dumneavoastra poate ma vor invinovati ca nu ma gandesc destul la cei mai nefericiti decat mine, ca nu-mi compar disperarea cu disperarea altora, ca sa observ ca totusi eu am avut mai mult noroc in viata. Poate veti crede ca exagerez si ca ma folosesc de inca o mare tragedie ca sa-mi ascund nesiguranta.

Judecati-ma, daca nu se poate altfel, dar, va rog, tineti cont de sfatul meu: nu mai lasati nimic pe mai tarziu, nu va mai bazati, nici macar o data, ca e timp pentru toate cuvintele, pentru toate intalnirile si marturisirile. Incercati, pe cat posibil, sa va rupeti de falsele prioritati si sa va uitati bine in jur, pana nu ramaneti cu adevarat singuri. Mi-am pierdut sora. Fara sa-mi dau seama ca asa ceva chiar se poate intampla. Nu m-am invatat minte, nici cu ea nu am stat destul, nici pe ea nu am avut cum sa o ajut, nici ei nu i-am spus la vreme tot ce aveam de spus. Mi-e ciuda, mi-e dor, mi-e imposibil sa accept ca, iata, dupa numai un an, in alt noiembrie, parca si mai friguros, e nevoie sa-mi iau ramas-bun de la inca o parte din mine.

Imi dau seama, privind in urma, ca, pana la urma, nimic nu conteaza mai mult decat sa-i avem alaturi pe cei dragi. Nimic, absolut nimic nu ne poate consola, intr-un moment in care se destrama fragila stabilitate cu care ne-am obisnuit. Credeam, anul trecut, ca nu se poate mai rau. Eram convinsa ca a venit finalul, ca nu o sa mai pot respira, de dor de tata, ca nu o sa mai stiu sa deschid ochii, departe de ochii lui. Si, la un moment dat, asta am trait. Acum totusi imi dau seama ca in fiecare zi se mai poate adauga ceva la drama fiecaruia si ca asa, pe neasteptate, cu fiecare lacrima care cade pe cate-un sicriu, suntem tot mai aproape de moarte.

Moartea. Nu-mi mai e frica. Mi-e doar frig. Cand ma gandesc la frigul lor, ma cutremur. Nu-mi vine sa cred ca se intampla toate acestea. Nu-mi vine sa cred ca, treptat, familia mea devine o amintire. Sigur ca e asta legea firii. Dar nu ma consoleaza deloc asa o explicatie. Acum un an si jumatate, de Pasti, eram cinci. Acum? Nu mai vreau sa fac calcule, comparatiile acestea ma distrug, e ca si cum as privi detasat cum lumea mi se prabuseste, e ca si cum as accepta ca tata si sora mea, Ioana, nu se vor mai intoarce. Nu accept, nu pot sa cred, aveti dreptate, e un cosmar care seamana prea mult a viata, dar nu, nu poate fi atat de cinic totul, e pacat de forta lui, e pacat de tineretea ei.

Ma gandeam, in timp ce ardeau lumanarile la priveghi, ce-mi ramane de la Ioana. Ea m-a invatat sa tricotez, sa joc table, sa fac clatite, sa ascult radio. Si nu numai asta. Dar nu i-am multumit niciodata. Nici macar o data. Am tacut mult prea mult, m-am lasat purtata de valul realitatii si am uitat ca si ea e la fel de fragila ca noi toti, n-am vrut sa inteleg ca e bolnava si ca se poate ca toate sa se termine brusc, asa cum s-a si intamplat, tot intr-o zi de vineri. Ma invinovatesc si ma gandesc unde am gresit. Aproape ca m-am saturat de autocompatimire, nu eu sunt aici personajul principal, ci ei, tata si Ioana, cele doua perechi de ochi albastri care au plecat sa intregeasca lumina cerului.

Cu toata disperarea pe care o am in suflet, cu singuratatea care nu ma mai lasa sa zambesc, cu dezamagirea ca nu am facut destule ca sa fie bine, va rog, va implor, traiti frumos, fiti buni si tandri, aveti rabdare cu oamenii pe care ii iubiti, aveti grija de familiile dumeavoastra, spuneti ce e de spus, acum, chiar acum, nu maine, nu saptamana viitoare, nu cand va fi tarziu ca sa mai schimbati ceva. Stiu ca sunt mica si nu ar trebui sa-mi permit sa dau asemenea sfaturi, dar va rog sa aveti incredere in inima mea infranta, va rog sa luati drept garantie toata tristetea pe care o port in privire si tot nenorocul pe care l-am cunoscut si sa faceti ceva ca sa va aparati si ca sa-i aparati pe cei dragi. Da, mai devreme sau mai tarziu, ne vine randul tuturor, dar nici nu stiti cat e de mare distanta intre devreme si tarziu.

Mi-e frig, mi-e groaza sa ma gandesc la viitor, nu stiu ce ne mai asteapta. Am avut si eu, candva, o familie completa si nu am stiut sa ma bucur de ea. I-am avut aproape si nu le-am spus suficient de des adevarurile care ne leaga. Nu-mi repetati greseala. Iarta-ma, tata! Iarta-ma, Ioana!