x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Totul a pornit de la o pereche de pâslari

Totul a pornit de la o pereche de pâslari

de Ion Cristoiu    |    26 Apr 2009   •   00:00
Totul a pornit de la o pereche de pâslari
Sursa foto: Radu Sigheti/REUTERS

Floarea Netijaru din Vintileasa Deal se angajă la un moment dat într-un lung şi complicat schimb de scrisori cu Fabrica de încălţăminte "Guban" din Timişoara.



Totul porni de la o pereche de pâslari cumpăraţi de Floarea Netijaru din Floreşti şi cărora, la o zi de la încălţare, le căzu talpa. Cu gând să-i ducă la cizmar, Floarea Netijaru îi puse în cămară, pe un raft tocmai atunci amenajat pentru murături. Murăturile nu se făcuseră însă. Fusese o toamnă seacă, rea, cu ghinion la murături şi la examenul de admitere, toţi cei din sat picaseră, şi, îmbrăcat în hârtie albă, strălucitoare, raftul sclipea sărbătoreşte din cele cinci pioneze nou-nouţe. A doua zi, pantofii aveau altă culoare. Negrul dispăruse şi-i luase locul un verde închis, otrăvitor, de ierburi de baltă. Floarea Netijaru îi puse într-o cutie şi-i trimise fabricii din Timişoara ca să-i schimbe, cum scria pe prospect, împreună cu o lungă scrisoare, în care-şi cerea politicos, dar ferm, drepturile.

Din acest moment începu nebunia
O săptămână mai târziu, primi de la Timişoara un colet în care se lăfăiau, deşucheate, nişte cizme de cauciuc. Floarea Netijaru nu disperă. Puse cizmele în pachet şi le trimise înapoi, cu o scrisoare în care-şi exprima credinţa că e vorba despre o greşeală. Drept răspuns, primi o pereche de pantofi de damă cu cataramă din argint. Îi expedie pe loc înapoi, pentru că, obişnuit acum, desfăcuse pachetul la poştă. Nu trecu nici o zi şi îi sosi, cu aviz de primire, o pereche de galoşi. Cum galoşii îi erau buni şi într-un fel se asemănau cu pâslarii, îi luă acasă şi îi încălţă. Asta se întâmplase dimineaţa. Seara, poştaşul îi aduse un alt pachet de la Timişoara: conţinea o pereche de bascheţi, însoţiţi de o scrisoare în care conducerea fabrici îşi cerea mii de scuze pentru bascheţii cărora li se rupseseră atât de repede şireturile. Timp de câteva zile astfel, spre disperarea lui Floarea Netijaru, răspunsurile de la Timişoara nu încetară. Primi astfel o pereche de tenişi, apoi o adresă în care se spunea că fusese o greşeală şi, în consecinţă, era rugat să trimită tenişii înapoi. Îi trimisese imediat, dar în aceeaşi zi primi într-o cutie nou-nouţă, sigilată, cu marca fabricii în patru limbi, o pereche de pantofi jerpeliţi, cu tocul tocit, ştaiful călcat şi, ceea ce era mai ciudat, plini de praf.

Apoi legătura se întrerupse, şi abia peste câteva luni, spre toamnă, înainte de căderea brumei dădu semne c-ar fi pe cale să se restabilească. Floarea Netijaru se pomeni cu o adresă în care se spunea că, urmare a scrisorii dumneavoastră, s-a constatat că cele sesizate sunt adevărate şi că, deci, va primi prin poştă o altă pereche de bocanci de vânătoare. Timp de câteva zile merse, seară de seară, la poştă, dar nu mai primi nimic. Abia peste o săptămână poştaşul îi aduse un mandat cu care el, emoţionat, se duse până în Gara Orbeasca, pentru că era vorba despre un mandat de mesagerie. Dădu mandatul şi, deşi i se păru curios că trebuie să completeze atâtea formulare, nu se nelinişti.

Abia când magazionerul îl duse în faţa unei lăzi uriaşe, bătută în şipci, află că primise prin mesagerie de la Electroputere Craiova o pompă de vid pentru combinatele siderurgice.
*
Şcoala hoţilor de buzunare
Relu Lupuşan dispăru la un moment dat din sat. Trecură mulţi ani, plini de întâmplări ca nişte caltaboşi. Într-o zi, cineva aduse vestea că se apucase de o chestie rentabilă, care-l umplea de bani: Făcea versuri pentru cerşetorii orbi de prin trenuri şi tramvaie. Bătrânul Lupşan nu confirmă, dar nici nu infirmă ştirea. Rămăsese singur. Bătrâna îi murise, arsă de vie de la benzina cu care se dăduse ca să scape de gâlci. Cum se simţea mai bine, aprinsese un chibrit să vadă în oglindă dacă umflăturile i-au dispărut. De la chibrit, benzina luă foc.

Văduv, bătrânul nu se mai îngriji. Purtă ani în şir acelaşi flanel ferfeniţă, din care rămăsese doar gâtul: un inel de lână, lat de o palmă.  Telefonul şi-l ţinea în bucătărie pe un scaun, acoperit cu o ţoală. Cu o zi înainte de apariţia lui Relu, îşi făcu parastas la biserică, bucuros că scăpase de o hernie. Nu veni nimeni la masa întinsă după aceea. Astfel că l-au pomenit pe cel care nu murise, totuşi, doar el şi popa. A doua zi se trezi cu un Mercedes la poartă. Din el coborî Relu. Bine îmbrăcat, pe deget cu un ghiul care sărea în ochi şi în picioare cu pantofi din piele de şarpe. Nu se ştie ce a discutat cu taică-său. Sigur e că după plecarea lui bătrânul începu să-şi repare casa căreia îi pusese acoperiş de tablă.

Nouă, strălucitoare ca oglinda, de începură cei din sat să spună că alunga norii, tabla contrasta cu pereţii de lut, care plesniseră ici-acolo, ca o haină căreia i se vedea căptuşeala. Se află astfel că Relu Lupuşan ajunsese hoţ de buzunare. şi nu unul oarecare, ci un hoţ celebru, respectat, trecut chiar şi în Who is who in Romania. Urmase pentru asta Înalta şcoală de Hoţi de buzunare dintr-un cartier mărginaş al Bucureştilor, celebră pentru severitatea examenului de absolvire. După patru ani de studii, cu multe lucrări practice (atelierul şterpelitul în mijloacele de transport în comun, atelierul şterpelitul în aglomeraţiile vesele), căpătai diploma de hoţ de buzunare dacă reuşeai să iei portofelul ascuns într-un buzunar secret al unui manechin cu clopoţei.

Din câte spunea, Relu Lupuşan (sau, mă rog, din câte spuneau cei din sat c-ar fi spus el), pentru ei, elevii şcolii, nu problemele practice erau problema, ci probele teoretice.

Prin tradiţie se ţineau cursuri şi se dădeau examene la Psihologia omului cu gândurile aiurea, la Confecţii pentru bărbaţii, dar şi pentru femei (pentru a se ţine cont de pânza din care erau făcute buzunarele), la Sociologia adunărilor publice, specialitatea Demonstraţii paşnice şi demonstraţii violente, ba chiar şi la Matematică, dat fiind că pungaşul trebuia să calculeze rapid dacă păgubitul îl putea prinde sau nu în primele cinci minute de la descoperirea că i se şterpelise portofelul. La vreo câţiva ani după aceea, Relu Lupuşan se întoarse în sat fără a da vreun semn că pusese ceva bani deoparte.

Se lăsase de meserie, pentru că - zicea el - nu se mai câştiga ca în primii ani de după Revoluţie, când demonstraţiile antiguvernamentale se ţineau lanţ. Din câte spunea el, aceste demonstraţii erau un adevărat rai pentru hoţii de buzunare. şi nu pentru că în astfel de împrejurări se strângea multă lume, de regulă zăpăcită. Aşa ceva se întâmpla la orice manifestaţie mai acătării: de la iarmaroace până la concerte de fanfare în aer liber. Demonstraţiile antiguvernamentale ofereau hoţului de buzunare una dintre situaţiile cele mai prielnice profesiei sale: împrietenirea cu victima.

Era de ajuns să te vâri într-un grup care striga Jos! Hoţii! şi alte asemenea chestii, răcnind cât mai expresiv, Securişti în mină / Să luaţi lumină!, altfel spus o lozincă mai isteaţă decât celelalte, şi erai considerat de-al lor, invitat să mergi cu ei, prinzându-te mână şi alte asemenea chestii entuziaste, care slăbeau orice rezistenţă la vârâtul mâinii în buzunar.

×