Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La noapte, scriam sâmbătă, căci noaptea gustul păcii e deplin, încetează războiul din Ucraina. Aşa zice acordul de pace năşit de madam Merkel, cancelar al puternicei Germanii (economia numărul unu a Europei) şi micuţul Hollande, preşedinte al marii şi încăpătoarei Franţe. Ce bine că l-au îmblânzit pe ţarul Putin! Abia acum vom avea timp să citim pe îndelete viaţa romanţată a Elenei Udrea, multiplele ei amoruri (un amplu şi prea detaliat articol mi-a căzut sub ochi pe un site care povesteşte avânturile întortocheate şi, până la un punct, previzibile, ale unei fete plecate din mahalalele Buzăului), abia acum politica de pe Dâmboviţa îşi va arăta pulpele, până sus de tot, unde absentează textila obligatorie în alte părţi de lume. Până acum prea ne-a ţinut încordaţi războiul, prea ne-a îngrijorat Putin. Americanii au amplasat la noi, prilej de legitimă mândrie, baze militare, iar comandamentul de unde se vor bate, la nevoie, cu ruşii, va fi la Bucureşti. Harta noastră, uitată de agresori, a căpătat iar contur, iar flota românească de război, va fi – ameninţă Kremlinul, care ne-a identificat perfect pe hărţile din satelit – scufundată cu prioritate. E, iată, şi o parte comică a măcelului care se pregăteşte (se pregătea, că de la noapte se pupă ucrainenii cu ruşii pe gura puştilor) – scufundă ce a fost deja scufundat. Te-ai trezit prea târziu, Putin! Avem submarinele noastre performante care au isprăvit totul din câteva semnături, fără o singură torpilă.
Zău, ce ne-am fi putut dori mai mult? Decât să vezi războiul le televizor, departe, la capătul lumii, îl vezi în bătătura ta. Au venit deja militari să ne apere. Sunt de prin toate ţările NATO, dar mai ales americani. Ei îi vor instrui pe băieţii noştri cum să apere Europa, lumea, democraţia. Dar de la noapte, gata, nu va mai fi nevoie (asta era sâmbătă!). La picioooor, arm! - şi armele se vor da jos din poziţia de tragere şi se vor hodini lângă bocancul obosit de instrucţie.
Nea Ion Vădana, vecin cu bunicii mei materni şi tatăl colegului meu de joacă, Nicu, a venit de pe front cu un picior mai puţin. Pentru copilăria mea, piciorul lui greu, din lemn, terminat jos cu un fel de stâlp care buşea pământul, iar omul gemea când îl ridica iar, pentru un alt pas, însemna războiul. L-am văzut pe nea Ion, jucându-mă cu fiu-său în casa lor, cum îşi prindea pe ciotul din carne, vânăt şi viu, rămas sus, lângă celălalt picior lung, harnaşamentul. Era o muncă migăloasă, care însemna sfori şi curele, ca un căpăstru de cal, învelindu-i mijlocul. Piciorul din lemn şi cu cercuri de metal era greu cât ce mai rămăsese din nea Ion. Invalizii de azi, veniţi din afaganistanuri, au picioare artificiale confecţionate de designeri talentaţi, sunt nu doar estetic armonioase, dar poţi alerga cu ele. Avem un invalid din Kosovo care face alpinism. Altă viaţă, alt război, mai igienic, mai stilat. Când mori, nu-ţi infige în burtă inamicul baioneta. Mori cum te-ar străpunge razele de lună. Lumea a progresat. Azi noapte doar, citesc, bucuroşi pesemne pentru noul acord de pace, s-au bătut iar ruşii cu ucrainenii de le-au sărit capacele. Adică au zburat creieri de veri primari, mâini, frânturi de oase. Agenţiile străine au numărat zeci de morţi şi o droaie de răniţi. E şi acesta un fel de a întâmpina pacea care urma să vină sâmbătă noaptea.
Cineva mă cheamă din mine să termin cu ironiile fiindcă situaţia e cumplită, e dramatică, poate deveni tragică. Da, de dimineaţa şi până seara suntem ocupaţi, televizistic, de Udrea. De mâine putem fi ocupaţi de ruşi (am mai fost o jumătate de veac şi ştim cum e), sau de americani, care oricum sunt aici să ne apere. Toţi cei care, în istoria noastră au venit să ne apere, au uitat să mai plece.
Da, rar pierdem timpul zgâindu-ne pe câte-o ştire despre războiul de lângă noi care mâine, cu toate acordurile de pace, poate fi războiul din noi, din curtea noastră. Viaţa noastră de telenovelă, prădată de hoţi interni rujaţi sau nerujaţi, n-are vreme să se intereseze ce-i cu războiul care deja se aude, dă din tunuri aproape, tot mai aproape. Avem nevoie de aşa ceva? Eu nu. Nici copiii mei, nici nepoţii mei. Probabil nici tu, cititorule, mult prea furat de telenovelele cu politicieni români miliardari, care te-au jefuit, pentru a mai lua seama la fleacurile astea cu războiul care se aşează pe aliniamente în curtea ta.
