Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am început să dezleg "fenomenul" Păunescu la o vârstă când amintirile îţi rămân intacte peste ani şi ani. Rămân aşa undeva, unde timpul nu se mai măsoară. Păstrezi în tine până şi lumina sau izul vremurilor în care le-ai trăit. Întocmai mi s-a întâmplat şi cu prietenul "generaţiei în blugi" şi al "muzicii tinere", care a trecut pe la graniţa dintre copilăria şi adolescenţa mea în timpurile celor mai mari constrângeri, când libertatea, de orice fel, îţi era pândită de ochii "secu", gata oricând să-ţi stârpească din faşă orice efuziune "duşmănoasă".
Şi totuşi... cum într-o lume încap mai multe lumi, am descoperit şi eu atunci lumea lui Păunescu, lumea "Flacăra", lumea "cenaclului"... Chiuleam şi de la ultimele ore de şcoală ca să prind emisiunile cenaclului, când se difuzau la radio. Deschideam aparatul la ora ştiută şi atunci se deschidea fereastra prin care evadam din lumea celor două ore de televiziune. Se dezlănţuia furtuna magică, revărsându-şi torentele gândului, cântecului şi ale poeziei eliberate într-un fel unic, îndrăzneţ, majestuos şi greu de pătruns pentru urechile "Analfabeţilor", aşa cum poetul îi numise pe activiştii puterii. Până în '85, când l-a oprit de la "zbor".
Dar până atunci, cenaclul lui Păunescu ne-a făcut parte de talente minunate, încurajate necontenit de el, în timp ce alţii le ignorau. Şi tot atunci s-au făcut acte de mare curaj, când s-a cântat pe scenă "Deşteaptă-te, române!", imn interzis în acele timpuri. Aşa reuşea atunci maestrul de neegalat al cuvintelor să ne ţină împreună, treji, în vremuri de Siberii ale conştiinţei.
Halucinaţie fără opiu. Miraj fără nălucire. Joc nepământesc al cuvintelor... Nu ştiu ce-ar mai putea încăpea în poţiunea fascinaţiei unui titan.
