Experienta miscarilor disidente din Europa de Est si Centrala este privita ca esentiala de catre luptatorii pentru drepturile omului din Cuba.
Solidaritatea
exprimata de Vaclav
Havel cu adversarii lui
Fidel Castro reprezinta o
dovada a consecventei
optiunii sale democratice
si un exemplu care
ar trebui urmat de toti
cei care stiu din proprie
experienta ce
inseamna tirania.
Am citit recent doua texte
extrem de importante pentru
definirea lumii de dupa
sfarsitul Razboiului Rece. Sunt
texte care se opun viziunilor
cinice, dupa care nu se poate
face mare lucru atunci cand individul
se confrunta cu o dictatura
ideologica bazata pe teroare
politieneasca. Aparute in numarul
din aprilie 2004 al revistei Journal
of Democracy, aceste texte
reprezinta repere de o mare actualitate
pentru cei care vor sa
inteleaga filozofia morala a
disidentei, asa cum s-a configurat
ea in anii â70 si â80 si cum
continua sa se dezvolte in
conditiile "stalinismului tropical"
al castrismului.
Este vorba despre schimbul
de scrisori dintre doua personalitati de prim rang -
nu celebritati mediatice, ci ganditori
autentici, oameni care au
fost si sunt gata sa-si riste existenta confortabila in numele idealurilor
rezistentei antitotalitare.
Cubanezul Oswaldo Paya este
fondatorul Proiectului Varela, o
miscare prodemocratica din
Cuba, persecutata si calomniata
de aparatul de represiune si propaganda
al lui Castro. Avem de-a
face cu echivalentul cubanez al
Cartei â77, miscarea disidenta
care a jucat un rol-cheie in
destramarea mitului infailibilitatii
regimului comunist din Cehoslovacia
si in coagularea insulelor de
rezistenta ale societatii civile. In
anul 2002, aflat la Praga (ca
intr-un salt intr-un viitor democratic,
gratie unei miraculoase
"masini a timpului"), Paya a primit
Premiul Andrei Saharov pentru
libertatea de gandire acordat
de Parlamentul European. S-a
intors in Cuba, unde a continuat
sa lupte pentru idealurile sale
democratice. In scrisoarea sa
catre Havel (cu care s-a intalnit la
Praga si care l-a propus pentru
Premiul Nobel pentru Pace), Paya
isi exprima tristetea ca
est-europenii, care au trecut prin
experiente similare cu cea pe
care inca o cunoaste Cuba, nu au
dezvoltat miscari de solidaritate
cu cei prigoniti de regimul lui Castro.
Sigur, se poate spune, exista
un milion de probleme in lumea
postcomunista. Pe de alta parte
insa, cum au dovedit-o Havel (ca
presedinte al Republicii Cehe),
Lech Walesa si Arpad Goncz in
protestul comun semnat in 2002
impotriva arestarii disidentilor
numiti "prizonierii
primaverii
cubane", simtul solidaritatii fraterne
continua sa genereze asemenea
actiuni. Paya vorbeste si
despre tentativele propagandei
oficiale de a denigra tranzitiile
din Europa de Est, inclusiv accentul
pus pe aparitia noii clase de
imbogatiti. Lasand de-o parte
detaliile, ramane faptul ca nici
un regim leninist nu a fost egalitar
in sensul real al termenului,
iar spectrul capitalismului "salbatic
" este folosit pentru a nega
importanta democratiei. In Cuba,
votul nu poate fi decat pentru un
candidat si doar favorabil (voturile
negative nu sunt luate in calcul).
La ora actuala, scribii oficiali
ignora catastrofa umana si economica
a socialismului neostalinist,
preferand sa prezinte
dilemele (reale si uneori greu
suportabile) ale tranzitiei drept
efecte ale democratiei liberale.
Disidenta din Cuba, asemeni
celei din Europa Centrala,
pretuieste in cel mai inalt grad
nonviolenta, arata Paya, care
accentueaza ca niciodata
cubanezii nu au ales sa traiasca
sub acest regim. Detinutii politici
sunt tinuti in conditii sordide, in
celule minuscule, cu sobolani si
insecte, sunt hraniti cu portii de
lagar de concentrare si nu pot fi
vizitati mai des de o data la trei
luni. Si totusi, in pofida acestui
regim inuman, ei rezista,
depunand marturie pentru ceea
ce Havel a numit intr-un nemuritor
eseu "puterea celor fara de
putere".
In raspunsul sau, trimis la data
de 17 noiembrie 2003, Vaclav
Havel propune o serie de
teme importante la care ar trebui
sa mediteze toti cei interesati de
viitorul valorilor libertatii si demnitatii umane. Intre altele, cel
care a dat masura a ce
inseamna a fi un intelectual critic
in secolul despotismelor totalitare
ii scrie prietenului din Cuba
ca aceste regimuri pot fi si trebuie
sfidate in numele legii. Un
regim dictatorial se simte intr-adevar vulnerabil atunci cand este
confruntat cu propriile sale pretentii legale (a se vedea impactul
acordurilor de la Helsinki asupra
dezvoltarii miscarilor antitotalitare).
O alta lectie pe care Havel
o deduce din experienta postcomunista
din Europa Centrala
este legata de necesitatea
anticiparii prabusirii sistemului.
Pe scurt, scrie el, este nevoie
"ca fiecare democrat care se
opune unui regim totalitar sa se
comporte astazi ca si cum puterea
ar fi cedata maine". Deciziile
luate la inceputul tranzitiei,
viteza sau lentoarea
schimbarilor, existenta unor persoane
competente care sa-i
inlocuiasca pe exponentii vechiului
regim sunt tot atatea elemente
care garanteaza succesul
democratiei. Nu mai putin important,
este necesar sa se identifice
parteneri de negocieri in
randurile actualelor structuri.
Transferul puterii, asadar, ar
putea fi nonviolent daca opozitia
isi pregateste o agenda strategica
si imagineaza din timp cadre
legislative pentru o Cuba posttotalitara.
In concluzie, afirma
Havel, in pofida propagandei lui
Castro, este probabil ca majoritatea
cubanezilor inteleg ca drumul
pe care a pornit Europa Centrala
in 1989 este cel corect si
ca merita urmat acest exemplu.