Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ar putea fi scrisă, cu tot temeiul calităţii, o istorie a artei româneşti din perspectiva creaţiei celor morţi tineri: Ion Andreescu, Aurel Băeşu, Horaţiu Dimitriu, Apcar Baltazar, Tasso Marchini, Alexandru Romano, Soare Macedonski, Constantin Pantelimon, Jean Cheller, Stelian Popescu Ghimpaţi, Nicolae Constantinescu, Martin Katz, Leon Alex, Sandu Triester, Emerich Tamas…
Până la vârsta de patruzeci de ani, pictorii sunt încă în etapa de structurare stilistică. Ciclul creaţiei merge spre apogeu după cincizeci de ani. Iar cei care trăiesc mult izbutesc chiar şi cu un talent ponderat, să compenseze o înzestrare medie. Emerich Tamaş s-a născut în 1876, lângă Braşov, la Vulcan, şi a murit în 1901. În 2001, curatorii Iulia Mesea şi Elena Popescu, de la Brukenthal, au deschis la Muzeul de Artă din Braşov o expoziţie comemorativă Emerich Tamas, cu toate cele aproape trei sute de desene, acuarele şi tablouri în ulei pe pânză păstrate vreme de un veac la Sibiu. Dacă aş fi văzut expoziţia, fără să cunosc biografia artistului, aş fi spus că am în faţă lucrul unui talent împlinit convingător într-o operă, în nici un caz producţia unui început de carieră. Mai bine zis strădania unui student, care şi-a lăsat mult, mult în urmă generaţia.
Toţi murim, dar când un tânăr dăruit cu generozitate de natură moare la vârsta de douăzeci şi cinci de ani ceva nu e în regulă cu natura. M-am gândit de multe ori la supratalentatul Emerich Tamaş, cam în felul în care se gândesc toţi cei care citesc în ziare chemările dramatice la donaţii ale unor părinţi cu copii grav bolnavi. Natura ar trebui să primească şi ea donaţii, în ore şi zile de viaţă. Dacă am fi putut să-i dăm lui Emerich Tamaş măcar un singur minut din zilele noastre trăite degeaba, din timpul acela care se scurge adesea fără nici un înţeles, din duminicile în care omorâm timpul, am fi corectat o repezeală, o nechibzuinţă a morţii. Lumea ar fi mai dreaptă şi mai bună, dacă am dispune altfel de anii pe care îi avem de trăit. Dacă am reuşi să facem şi transplanturi de timp. Cândva, se va ajunge poate şi la asta, să ne măsurăm medical compatibilitatea la transplanturi de sentimente, de idei, de performanţe. Să putem prelua, de exemplu de la un pianist faimos întreaga lui înzestrare şi s-o transplantăm unui june. Tânărul să continue de acolo de unde s-a oprit bătrânul.
Eu, unul, aş fi fost alt om dacă mi se transplanta, de la oricare din englezii plecaţi din această lume, engleza lui. Nu e corect ca englezul să ia cu el în mormânt o vorbire în engleză corectă, iar eu s-o învăţ de zece ori şi s-o uit tot de atâtea ori.
