Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ciuda opoziţiei euroscepticilor şi neîncrederii europesimiştilor, primele două, şi cele mai importante, părţi ale Tratatului constituţional, transfigurate în Tratatul de la Lisabona asupra reformei UE, au ajuns la ora intrării în vigoare. Pentru români, evenimentul are o importanţă egală cu alegerea lui Al.I. Cuza în calitatea de domn al celor două Principate danubiene.
Aceasta nu a însemnat încă naşterea României, dar a constituit pasul critic într-o atare direcţie. Tot astfel, Tratatul de la Lisabona nu creează Statele Unite ale Europei, însă, prin paşi mici, dar esenţiali, pune bazele Europei politice; premisă a evoluţiei Europei economice către Europa socială.
Contradicţia între piaţa europeană, transnaţională şi politicile sociale care rămân naţionale trebuie soluţionată. De asemenea, contradicţia dintre interesele europenilor, care se globalizează, şi politica externă, care este naţională. Tratatul de la Lisabona nu oferă, dar face posibilă soluţia.
Prin înfiinţarea unui Preşedinte permanent al Consiliului European, efortul de a realiza convergenţa intereselor naţionale va fi continuu şi mai bine structurat. Interesele comune ale statelor membre nu vor mai apărea doar spontan, ci vor fi definite printr-un demers politic, care le va spori consistenţa. Totodată, prezenţa priorităţilor europene ale naţiunilor în activitatea instituţiilor comunitare va putea căpăta nu doar un caracter mai stabil, dar şi mai puţin controversat, prin demersul moderator săvârşit de Preşedintele Consiliului. Conclavul statelor va deveni mai influent, şi astfel mai comunitar. Interesele specific naţionale şi cele comune europene se vor distinge mai bine spre a nu se mai confrunta.
În paralel cu dezvoltarea - dar şi cu europenizarea - dimensiunii interguvernamentale a Uniunii, Tratatul de la Lisabona sporeşte influenţa principalei instituţii de tip federal, Parlamentul European. Domeniile de reglementare în care acesta este implicat se înmulţesc considerabil, ceea ce înseamnă că în procesul legislativ european echilibrul dintre puterea de decizie a statelor, reprezentate de guverne, şi cea a cetăţenilor, reprezentaţi de parlamentari aleşi direct de ei, se ridică la un nivel superior.
O schimbare semnificativă priveşte adoptarea deciziilor. Votul unanim care, teoretic, permitea oricărui stat membru să blocheze orice decizie, dar care practic lăsa lucrurile la discreţia statelor mari - singurele capabile să uzeze de veto fără a se teme de retorsiunea celorlalţi - va fi înlocuit în multe situaţii de majoritatea calificată. O majoritate dublă rezultând din asocierea a 55% din state cu 65% din cetăţenii europeni. Soluţia a fost menită să protejeze statele mici, fără a le permite însă să abuzeze de numărul lor în detrimentul majorităţii cetăţenilor europeni grupaţi în special în statele mari.
Spre a se obţine o asemenea majoritate, statele mai puţin populate vor trebui să îşi alăture cel puţin unul din statele mari. Pe de altă parte, blocul statelor mari singur nu îşi va putea impune opţiunile, întrucât este departe de a reprezenta majoritatea statelor membre. Fiind cel mai mic stat dintre cele mari şi cel mai mare dintre cele mici, România va avea o poziţie strategică într-un joc care nu va fi eminamente naţional, dar nici eminamente transnaţional. Va fi jocul unui echilibru federal sui generis.
O atare idee de echilibru impune aducerea în funcţiile executive de vârf ale UE a unor persoane apte a face din proiectul european - atât în faza de proiectare a detaliilor de execuţie, cât şi în faza execuţiei propriu-zise - o operă de sinteză între toate experienţele istorice, tradiţiile culturale şi sensibilităţile geopolitice europene relevante. Trecând printr-o istorie recentă mai vitregă care i-a antrenat pentru participarea la jocuri mai dificile şi mai complexe, central şi est-europenii posedă mai bine arta echilibrului şi a compromisului.
Lipsiţi de resurse naturale şi de putere brută, tot ei resimt mai acut nevoia solidarităţii şi importanţa unităţii. Scepticismul lor nu este decât teama sădită de un trecut nefast, răscolită de aroganţa simplificatoare şi egoismul naţional al unora dintre actualii parteneri occidentali. Rude sărace azi, ei sunt depozitarii principalelor argumente pe care se întemeiază viitorul UE. Lăsarea lor în afara principalei sfere decizionale ar fi deci nu doar regretabilă, ci şi inadmisibilă.
