Trecerea la euro greu

Deşi avem una dintre cele mai euroizate economii din Europa Centrală şi de Est, nu ne punem problema să grăbim adoptarea euro, aşa cum fac ungurii.

Motivaţia pentru această trecere târzie - în nici un caz mai devreme de 2014 - e dată de faptul că preţurile româneşti trebuie să se alinieze la cele europene. Şi atunci, zic oficialii, e o problemă de suportabilitate socială ca pâinea să coste dublu decât acum. Da, dar dacă lăsăm deoparte pâinea - marfă cu preţ semiadministrat prin rezervele strategice care stau în spatele său - cu toate celelalte alimente suntem ca şi aliniaţi. La fel cu benzina. Ba, medicamentele şi automobilele sunt chiar mai scumpe ca-n Occident...

Aşadar, deşi e o problemă socială, oamenii suportă deja preţuri ca-n Vest. Mai mult, ei sunt obişnuiţi să calculeze în euro, după ce abia s-au dezvăţat de socotelile în dolari.

Mai bine s-ar recunoaşte că nu populaţia-i problema, ci miniştrii şi managerii. Că statul are nevoie de o politică monetară independentă şi de un buget care să-l lipsească pe consumator de forţă decizională, pentru că numai aşa pot fi ascunse favorurile selective, însoţite de erori în gestiune. Că dacă ar exista pieţe, şi nu o economie împărţită între carteluri, marjele de profit s-ar duce în jos. Că, la opt-nouă ani după ce ceilalţi est-europeni membri UE au renunţat la preţuri administrate, noi le mai avem încă - pentru că aici, la noi, în rolul de manager joacă numai oamenii în care "sistemul" are încredere, chit că scara de valori rămâne strâmbă.

OK, dar să nu se creadă cumva că articolul de faţă ar pleda neapărat pentru adoptarea rapidă a monedei unice europene. Nu! Vrea doar să sublinieze că la euro am trecut de mult, dar nu vrem s-o şi recunoaştem. La fel cum se întâmplă cu FMI, cu care nu ne grăbim să încheiem un acord, ci doar ne prevalăm de principiile sale în negocierile cu salariaţii. Dacă s-ar recunoaşte asta, ar trebui aplicate nediferenţiat şi liniile politicii monetare comunitare ori cele ale Fondului. Şi exact asta nu vor conducătorii. Ei au nevoie de reguli precum "Aşa-i şi-n UE" sau "Aşa zice FMI" pentru populaţie, nu şi pentru clientela politică, fiindcă asta i-ar face să-şi piardă privilegiile.

Cu alte cuvinte, ar fi extrem de uşor de spus că, de mâine, euro e moneda noastră naţională, fiindcă de facto am trecut deja la ea de ieri. Dar a recunoaşte realitatea e tot una cu a trece la o adoptare rapidă a monedei unice, iar nouă tocmai criteriile de la Maastricht nu ne convin. Dacă ne-am încadra repede în condiţionalităţile de inflaţie impuse, ar trebui să ne asumăm falimentele şi şomajul pe care acum le substituim prin politici monetare şi bugetare care aruncă pierderea pe umerii tuturor celor lipsiţi de protecţie politică sau sindicală.

Adică, mai pe şleau, ar fi scoşi din fiefurile lor managerii care ştiu să administreze numai când fac afaceri cu statul. Cu riscul de a nu profita de avantajele adoptării euro - finanţare stabilă şi pe termen lung, competiţie deschisă (care ne-ar permite să ţinem pasul cu firmele europene), import de inflaţie redusă, conectare totală la infrastructura financiar-bancară a Vestului. Bine că de toate acestea beneficiază Slovacia, care a mers pe mâna "terapiei de şoc". Şi care acum se bate pentru fiecare eurocent din afară, pentru că numai aşa poate reduce un şomaj care a trecut în anumite perioade de 19%.