x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trenul

0
Autor: Marius Tucă 19 Iul 2004 - 00:00

Parca eram intr-un tren care taia noaptea in doua amintiri cuibarite in genele unui somn care nu mai voia sa vina. Doar ma amagea suficient cat sa nu stiu unde sunt, ce e realitate si ce ar fi putut fi vis.

Coborasem din munti, din cate imi aduceam aminte. Inca mai purtam in mine urcusurile lungi si dureros de frumoase ale Fagarasului si acum imi desenam in minte fiecare poteca, fiecare hau, fiecare tablou cu care nu stiam ce sa fac, unde sa-l agat in sufletul meu. Eram intr-un tren care n-avea nimic, in afara de zgomotul rotilor pe linia ferata, care sa-mi spuna unde sunt, incotro ma duc si, mai ales, cine sunt.

Era un tren al inconstientei varste de 20 de ani, pe care nu-l putea opri nimeni, un tren fara nas, fara reguli, un tren care mergea cu toate semnalele de alarma trase. Poate ca n-as fi aflat nici pana-n ziua de astazi cine sunt daca nu-mi sarea in ajutor pamantul. Pamantul de pe talpile bocancilor atarnati de rucsac. Pamantul care mirosea atat de tare a munte, a fan si a departare. Era tocmai directia spre care mersesem - pe care o cautasem ani intregi, fara s-o gasesc, poate fara sa-mi doresc cu adevarat s-o gasesc, era departarea.

De la nimic spre departare, de la inceput spre departare, desi iarasi de la capat spre departare. Era un tren al inconstientei. Incepeam sa-mi aduc aminte, plecat spre departare. Ma urcasem in el cu acelasi curaj cu care vrei sa traiesti viata sau, la fel de bine, cu acelasi curaj cu care ti-ai lua-o. Este locul acela stramt al puntii, unde viata si moartea se pot intalni din intamplare. Asadar, eram intr-un tren, plecat spre departare, fara identitate, fara greutate, doar cu un bagaj care avea sa nu-si mai aiba rostul spre dimineata. Cand ferestrele trenului s-au deschis toate ca sa vada marea. Marea, capat de linie, dar si frontiera intr-un vis in care inconstienta bate viata si realitatea laolalta, marea ca un punct al departarii in care poti sa-ti domolesti disperarea. Sau, dimpotriva, de a o lasa in voie, sa-si faca de cap. Disperarea de a trai uneori cu inconstienta de la 20 de ani. O varsta intiparita undeva in sangele meu ca o floare de colt pe talpa unui bocanc de munte.

Eram intr-un tren pe o ruta a departarii, ajungeam si la mare parca sau, poate nu-mi aduc bine aminte, era o ruta a inconstientei. Urma sa cobor intr-o gara din care furasera tocmai calea ferata, eram intr-un tren…
Citeşte mai multe despre:   editorial,   tren

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de