Trianonul are şi o dimensiune economică

În anul Centenarului, apar multe lucrări legate de desfăşurarea momentelor prin care s-a înfăptuit Marea Unire. Rolul acestora este să fixeze, prin documentele prezentate, dimensiunea uriaşă a actului de dreptate istorică pe care l-a câştigat prin imense sacrificii naţiunea română, atestată de Tratatele de la Trianon şi Paris. Aceste tratate, pe care adversarii statornici ai României încearcă prin varii metode să le diminueze până la denigrare importanţa lor ca acte fundamentale de justiţie multilaterală, paradoxal, sunt palid promovate şi apărate de instituţiile noastre constituţionale.  Dacă punem “timiditatea” diplomaţiei româneşti pe lipsa de documentare, acest gol este de acum acoperit de o lucrare esenţială, datorată prof. univ. dr. Ion M. Anghel, autor neobosit şi practician al Dreptului Internaţional: “Tratatele de la Trianon şi Paris din 1920 - Documentele prin care s-a consfinţit înfăptuirea României Mari”.

Un studiu consistent prefaţează textele integrale ale Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, şi ale Tratatului de la Paris, din 28 octombrie 1920 (Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România). Comentariul avizat, cu o asumată abordare patriotică, evidenţiază şi aspecte importante privind consecinţele economice ale tratatelor. Instituirea obligaţiilor de reparaţie a fost inclusă în Tratatul de la Trianon (art. 161-165), dar şi prin celelalte acte din corpusul Conferinţei de la Paris. României îi reveneau abia 1,8 la sută din suma de 12 mld. mărci aur impusă Austro-Ungariei şi Bulgariei. Ungaria  s-a eschivat continuu să accepte compensaţiile de pace şi a avansat pretexte pentru a ataca baza Tratatului de la Trianon. “Prin afacerea optanţilor unguri (exproprierea marilor latifundiari unguri din Transilvania în cadrul reformei agrare din 1921 a pus în discuţie o problemă a Tratatului de la Trianon cu privire la cetăţenie şi bunuri imobile, ce a fost proiectată în arena internaţională) s-a adăugat încă o temă contenciosului româno-maghiar, ajunsă la Societatea Naţiunilor Unite în 1923”, scrie autorul. Teza lui Banffy, care  purta pecetea şovinismului rudimentar (cine deţine pământul stăpâneşte şi ţara), este şi acum dezvoltată practic prin investiţiile maghiare din Transilvania, pe cale deschisă de legislaţia complice a retrocedărilor după principiul restitutio in integrum. Cel care nu respectă trecutul nu-i demn de respectul prezentului şi de niciun drept, în viitor - este motto-ul lucrării pe care o propunem spre atentă lectură şi largă difuzare.