x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tudor Arghezi / Cum se fericeşte o ţară

0
18 Aug 2008 - 00:00

Opere – Publicistică 1941-1947
Lumea e plină de reformatori, profeţi şi de nemulţumiţi. Fiecare om are o reţetă infailibilă pentru fericirea ei. Orice măsură luată e criticată: trebuie altfel chibzuită... Statul suferă neîntrerupt de tot soiul de scăderi... Nimeni nu se pricepe la nimic... În locul guvernului, iată ce aş face au... Ai citit cuvîntarea lui cutare?... Ce neghiobie!!... Hotărît, trebuie făcut ceva, nu mai merge... Etc., etc.



Opere – Publicistică 1941-1947
Lumea e plină de reformatori, profeţi şi de nemulţumiţi. Fiecare om are o reţetă infailibilă pentru fericirea ei. Orice măsură luată e criticată: trebuie altfel chibzuită... Statul suferă neîntrerupt de tot soiul de scăderi... Nimeni nu se pricepe la nimic... În locul guvernului, iată ce aş face au... Ai citit cuvîntarea lui cutare?... Ce neghiobie!!... Hotărît, trebuie făcut ceva, nu mai merge... Etc., etc.

Aşa am apucat de cincizeci de ani în şir, ceea ce însemnează, nu e vorba, că nici fruntaşii nu erau prea breji, dar că şi îmbunătăţirile, foarte încete, nu atîrnă numai de ei de o teorie, de un program, de un partid. Viaţa încurcă şi risipeşte intenţiile, ridiculizează serii de personaje, umflate cu pompe, şi genialităţi artificiale. Un ceas mai mult de somn pe zi, o siestă prelungită, o întîrziere la un banchet, la pocher, la lene, un pahar peste măsură, nevasta surprisă-n flirt, într-un colţ de salon, după plan, cu locotenentul oacheş de cavalerie, mantoul necumpărat la timp, un flacon de parfum, un inel... se transpun în afacerile publice cu defecţiuni repetate care la cîte cincizeci de ani se însumează cu cîte un dezastru. De la dezlînare la huzur, de la indiferenţă la înavuţire superbie, de la amînare la uitare, scadenţele dramatice lichidează epocile ritmic. În secolul vitezei, ele s-au scurtat la douăzeci şi cinci de ani. Invizibile, firimiturile iritate se adună, se conglomerează în focare explozive şi subit aruncă în aer, afară de conducători şi şefi, nici răi, nici buni, nici hoţi de tot, nici oneşti de tot, mijlocii, căldicei, amabili, surîzători şi de o etică imprecisă, agonisita naţională a mai multor vieţi.

Poligloţi morali, ei reţin din toate graiurile cîte zece, cincisprezece formule. Popa nu e preot; judecătorul nu e magistrat; dascălul nu e educator; cărturarul, mai des decît se poate trece cu vederea, e relativ mincinos. Nici unul nu-i el întreg şi inalienabil în stricta lui meserie, răspundere şi datorinţă. Veleităţi multiple şi opuse solicită şi asaltează pe profesionistul disolut. Gol cu gol se adună, golul total irumpe şi porneşte o dată, improivzaţiile dărîmate se surpă peste cîte o singură generaţie. Printr-un eufemism trivial, ansamblul acesta ia numele de istorie. Cei rămaşi pe acoperişul şandramalei continuă să fie limbuţi, să bată cîmpii, să gesticuleze, să facă pe împăraţii şi toboşarii, în vreme ce gloata mare zace strivită de bîrnele, grinzile şi zidurile prăbuşite.

Acum vreo cincizeci de ani, podul de la Cernavodă era un triumf al tehnicii inginereşti şi de fapt o realizare de vitrină. Poetul Macedonski găsise momentul liric:
Sire,
Ai intrat în nemurire

Numele lui Saligny, dat şi unei staţii de tren, de peste fluviu, părea ancorat de o glorie eternă. Azi marele pod e o potecă strîmtă, înghesuită, o pîrtie de mizerie. La Conferinţa păcii din Paris tocmai se discută drepturile internaţionale de plutire pe Dunăre, şi noi, care avem destulă albie de înecat, nu avem pe unde trece dincolo, în Dobrogea. Dobrogea şi oceanul sînt aninate de ţară cu o slabă înseilare de fir de păinjiniş.

Să nu se creadă că toată lumea furată de un snobism entuziast era orbită de viziunea monumentului falacios. Un inginer Davidescu a prezentat proiectul unui pod cu linia ferată dublă şi cu şosea de căruţe. Competinţele recunoscute l-au luat în bătaie de joc. Inginerul era un profet adevărat: azi, automobilele şi carele ar circula cu miile între cele două provincii, legătura ar fi continuă şi rapidă, marea ne-ar fi aproape, atît pentru negoţ cît şi pentru agrement, sănătate şi prestigiu. Dobrogea n-ar mai fi o unitate geografică izolată şi costisitoare, iar preţul podului mai lat ar fi cerut o diferenţă de cheltuieli insignifiantă. Inginerul Davidescu nu era individ politic şi a rămas de rîsul specialiştilor guvernamentali pînă ce a înnebunit.

Dobrogea prezintă şi un special caracter de actualitate. Nu e de prisos să insistăm asupra optimismului amorţitor de care sînt cuprinşi oamenii aleşi să fericească ţara. Acum vreo douăzeci de ani, Uzinele Ford făceau guvernului de atunci o propunere menită să garanteze, prin efectele ei, şi soliditatea poziţiei internaţionale a României. Ele cereau să li se acorde Dobrogea pe nouăzeci şi nouă de ani, pentru edificarea fabricilor de vehicule de transport necesare statelor în Europa. În schimb, pe lîngă că România ar fi ajuns o piaţă continentală, pe lîngă că enorma dezvoltare comercială aducea ţării întregi un confort şi o îndestulare nebănuite; pe lîngă că am fi avut un pod de douăzeci de ori mai încăpător, pe lîngă că n-am mai fi avut tristul prilej să fim nişte "sateliţi", Ford se obliga să construiască autostrade, şosele, drumuri, şi să le întreţie în toată ţara.

S-a răspuns propunerii Uzinelor Ford cu un "prin noi înşine" orgolios, ca şi cum un adaos de bunuri şi un standard de viaţă ridicat – mai bine îmbrăcaţi, mai bine încălţaţi, mai bine hrăniţi, cu gospodăriile mai îmbelşugate – ne-ar fi împiedicat să fim noi înşine. Tot fiind noi înşine după o anumită filosofie bancară, noi nu mai sîntem noi de vreo cincisprezece ani, în nici o privinţă. Mereu sîntem alţii. Noi înşine am ajuns cerşitori de mămăligă.)

Tot aşa, de cinzizeci de ani se tot aduce apa pe o conductă de la Sinaia în Capitală, şi azi Bucureştii mor de sete şi se sufocă de murdărie după un tarif U.C.B. scandalos. Şi tot de cincizeci de ani se face din gură irigaţia cîmpiilor de arătură, o irigaţie atît de lesnicioasă între rîurile paralele ale ţării, bîntuită de o secetă eternă, încît putea să fie repede înjghebată. Azi, în 1946, un praf de mălai e plătit cu cinci mii de lei, pentru ca, la iarnă, milioane de-ai noştri să moară, cu noi laolaltă, de foame.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de