x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tudor Arghezi: Despre politeţă

0
17 Oct 2008 - 00:00

Opere, vol. IX, Publicistică (1941-1947) Editura Univers enciclopedic



Opere, vol. IX, Publicistică (1941-1947) Editura Univers enciclopedic

Politeţa e îndulcirea raporturilor dintre oameni care, născuţi singurateci, ar avea tendinţa primitivă, din jungla naturii, să se sperie unii de alţii, să se atace şi să se tâlhărească. A mai rămas oarece şi până în zilele de azi din acest instinct, deşteptat în noi îndată ce luăm contact cu semenul nostru, dar diluat treptat, formele lui au rămas mai ales profesio­nale. Într-un grup de indivizi de aceeaşi meserie se ivesc, de cum s-a rostit, fero­cităţile animalului cu urechile păroase – atenuate până la gradul de a se putea servi de pretextele moralei, ale logicei şi ale dreptului natural – modalităţi de ură împăcate cu stadiul civilizat. Intriga, insinuarea, calomnia blajină sunt instrumentele, evident, ale laşităţii, n-au bravura loviturii pieptişe sau a muşcăturii cu toate măselele şi cu falca, bravură primejdioasă şi pentru asaltator, dar permit convieţuirea. Apărarea împotriva fluidului de învierşunare e dificilă în linie dreaptă şi dezgustătoare pe cale şerpuitoare: omul pândit cu creierul rău şi cu sentimentele strâmbe nu are mijloace de contraatac şi e răzbunat numai indirect, prin satiră şi dispreţ. Scăpărarea de bici a cuvântului scris e întotdeauna o consolare.

Primul om politicos a fost acela care, întâlnit pe neaşteptate cu semenul lui, la margine de codru, a şovăit să-i smulgă din spinare cojocul; poate că de frică. Frica facilitează de multe ori şi astăzi politeţa şi bunele raporturi, omul  instinctelor fiind cutezător, chiar impertinent, însă fricos, ca toate fiarele mari.

Ca să-l îndulcească până la toleranţă, instinctul a fost combătut mii de ani, zeci de mii de ani, de către profeţi şi cugetători, şi într-o încercare, mai populară, de opera solidarităţii şi a cooperării, înlocuindu-se instinctul sălbatic modificat, cu un instinct artificial, mai apropiat totuşi de conservarea pesonală în colectivitate. Bagajul civilizaţiei, ieşit din propaganda exemplului, a fost şi el un obstacol la recăderea în barbarie, dat fiind că acela care are un geamantan, două părechi de încălţăminte, papuci, un dulap, o sută de cărţi şi o diplomă se simte aglomerat şi deviat de la instinctul pur, complicat şi cu piedici de transport: întoarcerea în codru devine anevoioasă.

Dar politeţa nu e absolut obligatorie pe toate dimensiunile ei. Poţi fi un om lipsit de o educaţie prin sânge şi rămas atârnat, cu o parte din tine, înapoi, în peşteri.

Ţi se cam pare uneori într-adevăr că trăieşti în doi, unul care se rade zilnic cu săpun parfumat şi unul care mai calcă de-a buşile pe frunzele scuturate, şi ai avea parcă şi un regret. Ceva din fiinţa dumitale, ca o coadă stufoasă, a rămas şi se târăşte desprinsă, într-un gol de su­venire, fără să-şi mai găsească făptura şi locul de unde a fost ruptă prin buruieni.

Omul politicos cu adevărat, integral politicos, e încă destul de rar. Politeţa indică o evoluţie de multe generaţii, roase ca vinul gustos, şi-i o fază de incontestabilă superioritate; cel mai concret rezultat al culturii şi însăşi cultura, acest lucru înţeles ca o acumulare de grama­tici, lexicoane şi atestate. Politeţa e un rafinament: are elasticitate, blândeţe, conversaţie şi răbdare; este gingaşă, spirituală, îndatoritoare – şi egală cu sine în toate împrejurările egoismului personal. Politeţa nu e supusă faptului divers şi evenimentului brusc. Ori eşti un om politicos ori un cimpanzeu vopsit şi lustruit la suprafaţă. Politeţa e şi a intenţiei, pe lângă a raportului imediat.

Cea mai regretabilă nuanţă e a politeţei periodice, prin acces. Actul de politeţă e de obicei însoţit de o rezervă, care îl corectează, jumătate de politeţă, alternat cu grosolănia capitonată. Cu o politeţă variabilă nu se poate stabili nici comerţul de civilităţi, necum prietenia. Ea mai mult jigneşte decât îndatorează. Eşti sfios, nehotărât şi câteodată te găseşti şi oleacă imbecil, dinaintea personajului mimetic, care ia tonul şi culoarea succesi­vă a momentelor ce-l privesc numai pe el.

Unei politeţi cu niveluri multiple, cu ambiguităţi şi aproximaţii, îi preferi brutalitatea cinstită.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   politeţa,   polite

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de