x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tudor Arghezi - Elemente de politica externa

0
06 Aug 2008 - 00:00

Opere – Publicistica 1941-1947
Pe cind conferintele se inmultesc, trec dintr-o tara intr-alta, din capitala in capitala, si diplomatia calatoreste, tine discursuri, formuleaza principii, iar stenografii scriu, talmacii traduc, presa din doua continente interpreteaza si produce comentarii in zeci de limbi, si posturile de radio sint in plina actiune, pacea intirziaza.



Opere – Publicistică 1941-1947
Pe cînd conferinţele se înmulţesc, trec dintr-o ţară într-alta, din capitală în capitală, şi diplomaţia călătoreşte, ţine discursuri, formulează principii, iar stenografii scriu, tălmacii traduc, presa din două continente interpretează şi produce comentarii în zeci de limbi, şi posturile de radio sînt în plină acţiune, pacea întîrziază.

Controverse, amînări, declaraţii, frontiere, Palestina, Veneţia, Giulia, Transiordania (cîteodată Transilvania), Indiile etc., etc. fac o impresie de caleidoscop şi dau naştere unei nerăbdări universale: cum putem avea pace mai curînd?
Bucureştii au găsit o doctrină nouă, care ar trebui studiată serios. Ei dau soluţia mult aşteptată, înregistrînd în fiece săptămînă cel puţin cîte o pace separată, contrarie, dacă nu mă înşel, Chartei Naţiunilor Unite – şi cu toate că trebuie forţat niţeluş pluralul, încheind în cîte o duminică vreo cîteva păci...

Instanţele internaţionale, care înpăciuiesc părţile adverse şi anulează atît de faimoasa declaraţie de război a regimului precedent cu Statele Unite, cît şi efectele bombardamentelor cetăţilor zburătoare, sînt Ofiţerul Stării Civile, Domniţa Bălaşa şi Sfîntul Spiridon. România, înţeleasă neoficial cu America, dă diplomaţiei şi cancelariilor o lecţie majoră. Dacă Londra anul trecut şi actulamente Parisul s-ar fi inspirat de la noi, pacea generală s-ar fi încheiat de mult, isprăvită cu garoafe, domnişoare de onoare, banchete, orchestre şi dans.

Căsătoriile româncelor cu americanii au intrat în moravuri. Aliaţii noştri abstracţi de peste Atlantic preferă unei soluţii tărăgănite o alianţă personală imediată, cu inele, beteală şi preoţi ortodocşi. Prima căsătorie a constituit un caz  senzaţional, a doua şi a treia erau cazuri interesante, celelalte au încetat să mai fie nişte cazuri şi, de la ele încoace, trăim în normal, mirîndu-ne să mai întîlnim uniforma kaki despărecheată. Dacă ritmul se accelerează, cu mijloacele actuale de transport prin văzduh, s-ar putea ca toţi nepoţii Unchiului Sam, beneficiari ai unui concediu de douăzeci şi patru de ore, să aterizeze dimineaţa la Mitropolie, cu naşii respectivi, iar seara să bea şampania la Filadelfia, cu socrii şi mireasa, înainte de a se fi veştejit buchetul nupţial.

Desigur că o consecinţă a exodului fetelor noastre peste ocean ar fi o stare de ambiguitate morală a flăcăilor mai juni şi tomnateci, din România, nehotărîţi dacă vor trebui să se călugărească sau să facă invazia Statelor Unite, pline de fecioare melancolice şi abandonate. E de crezut că o soluţie politică mai bună decît cununia n-ar fi uşor de găsit şi, în ce le priveşte, americancele bănuiesc că n-ar fi prea nemulţumite de compatrioţii noştri masculini. Pînă una-alta, la bomba atomică românii au răspuns cu Marioara.

Cu toate că inima nu a fost pusă oficial între instrumentele de diplomaţie internaţionale, ea face parte de sute de ani din realităţile naţionale româneşti. Mi-a povestit odinioară Ion Slavici metoda deplasării românilor ardeleni din periferiile comunale rezervate lor, ca unor ţigani, către centrul cetăţii, populat de gospodăriile puritane şi avare săseşti.

Ţiganul era oacheş, abil şi simpatic, şi săsoaica rumenă şi blondă, sătulă de culoarea cînepii în familie, se îndrăgostea de ochii şi de buzele lui la nebunie. Apoi, la o cunoaştere mai de aproape, valahul nu era chiar atît de negru şi de rău pe cît pretindea superstiţia locală. Instrumentul politic a funcţionat atît de satisfăcător şi pentru români, încît aceştia, în vreo cinci veacuri, de vreo zece-douăsprezece generaţii, au ajuns de la vreo cinci sute de mii la vreo optsprezece milioane, ceea ce nu-i de neglijat.

Felul de viaţă al românilor, elasticitatea lor, politeţea lor înnăscută, surîsul lor în calamitate, gustul şi o remarcabilă înclinare către luxul distins, o inteligenţă amabilă, dovedită în toate împrejurările istorice au pulverizat, rînd pe rînd, vrăjmăşiile, piedicile şi timpul, ca o vocaţie obscură, a unui instinct naţional fără greş. De altfel, nasul Cleopatrei, care a scos din minţi doi mari suverani ai Imperiului Roman, şi despre al cărei profil a spus o vorbă adevărată şi Blaise Pascal, pledează îndeajuns valoarea dragostei în afacerile internaţionale.

Marioara îşi pune, după Cristofor Columb, frumosul ei picior, încălţat cu eleganţă la Bucureşti, pe pămîntul american şi îşi zornăie salba veche într-o poşetă, la un loc cu puful de pudră şi rujul. Poate că Marioara nu e cel mai slab ambasador.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de