x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Tudor Octavian: Bicicletele din Pekin

0
Autor: Tudor Octavian 24 Sep 2008 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În plină "revoluţie culturală", în 1970 m-am nimerit într-o delegaţie de jurnalişti, în trecere cîteva zile prin Pekin. Pe atunci aşa i se spunea, Pekin, nu Beijing. Spun că m-am nimerit, pentru că plecările la schimb de gazetari, în ţările socialiste, nu aveau o logică, o bază cauzală. Într-o zi, un activist de la UTC, care locuia ca şi mine în Balta Albă, m-a zărit la fereastra apartamentului şi, ca şi cum văzându-mă şi-a adus aminte de un amănunt, pe care altfel l-ar fi dat uitării, mi-a zis: "S-a hotărât să pleci cu câţiva ziarişti în Coreea de Nord şi în China. Să-ţi faci bagajul!"



SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În plină "revoluţie culturală", în 1970 m-am nimerit într-o delegaţie de jurnalişti, în trecere cîteva zile prin Pekin. Pe atunci aşa i se spunea, Pekin, nu Beijing. Spun că m-am nimerit, pentru că plecările la schimb de gazetari, în ţările socialiste, nu aveau o logică, o bază cauzală. Într-o zi, un activist de la UTC, care locuia ca şi mine în Balta Albă, m-a zărit la fereastra apartamentului şi, ca şi cum văzându-mă şi-a adus aminte de un amănunt, pe care altfel l-ar fi dat uitării, mi-a zis: "S-a hotărât să pleci cu câţiva ziarişti în Coreea de Nord şi în China. Să-ţi faci bagajul!"
Dacă mi-ar fi spus că se hotărâse să plec pe lună, n-ar fi avut alt ton. Pentru el, plecarea mea era un simplu anunţ de serviciu. El nu pleca. Cei care plecau erau întotdeauna alţii.

China, ca şi America, nu-i o ţară, e un tărâm de legendă. Când un lucru jinduit, fără nici o nădejde de împlinire, se întâmplă, simţurile încep s-o ia razna. Fiindcă îmi imaginam că în China totul trebuie să fie altfel decât la noi, în Europa, vedeam altfel şi ceea ce nu era diferit. Mă uitam la dalele trotuarului cu o curiozitate de nou născut. Într-un fel, era normal să am emoţii, privind nişte pietre de trotuar, întrucât în ţară nu aveam astfel de curiozităţi. În China luam aminte la tot ce ignoram acasă. Ştiţi doar cum e: în ţară nu intri cu anii într-o biserică, dar în excursiile în străinătate cu grupul numai catedrale şi geamii vizitezi.

În prima noapte, într-un hotel din imensa Piaţă Tien An Men, am dormit cu frisoane. În zori, la ora cinci, am fost adus în realitate de un fâşâit uriaş. Despre un fâşâit se poate spune orice, dar nu c-ar fi uriaş. Dacă e gigantic, nu mai e fâşâit. Era ca şi cum pământul întreg, cu tot ce se găsea pe el, genera o fricţiune ameninţătoare, continuă, într-un maximum apocaliptic. E greu să povesteşti un zgomot, dar un zgomot care se transmite prin pereţi, prin mobilier, prin fiecare fibră a trupului, prin părţi ale fiinţei, care până atunci îşi vedeau de unicitatea lor, e şi mai greu. Am deschis fereastra, fiindcă dinspre partea ei venea acel scrâşnet înfundat al planetei şi am aflat cauza: mii, zeci de mii, puhoaie de sute de mii de biciclişti pedalau de zor spre slujbe. Mai târziu am căpătat şi o informaţie lămuritoare: în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, Piaţa era inundată de milioane de biciclişti, iar fâşâitul însumat al cauciucurilor, laolaltă cu scârţâitul precipitat al lanţurilor şi al pedalelor produceau, conform legii trecerii cantităţii într-o altă calitate, acel coctail sonor straniu, paranormal, de natură a-mi marca pe viaţă memoria cărnii, a urechii, a stomacului, a viului din mine.

De atunci, am mai multă înţelegere pentru ideea de cantitate. Şi tot ce-i peste măsură de mult, tot ce se înmulţeşte fără nici un control – maşini, computere, scandaluri, averi, discursuri – nu mă uimeşte, ci mă înspăimântă.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de