Tudor Octavian: Fânul de altădată

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Îmi amintesc, sigur că-mi amintesc, tu eşti Maria, a zis domnul Tănase, sărutân­du-i ceremonios mâna doamnei în etate, care-l privea întrebător şi oarecum tandru. Eu sunt Iuliana, a zis distinsa doamnă din Bucureşti, Maria e soră-mea. Iar tu eşti Andrei, nu-i aşa? Nu, a răspuns Marian Tănase, Andrei e frate-miu. Mai bine zis era, că a murit. Eu sunt Marian.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Îmi amintesc, sigur că-mi amintesc, tu eşti Maria, a zis domnul Tănase, sărutân­du-i ceremonios mâna doamnei în etate, care-l privea întrebător şi oarecum tandru. Eu sunt Iuliana, a zis distinsa doamnă din Bucureşti, Maria e soră-mea. Iar tu eşti Andrei, nu-i aşa? Nu, a răspuns Marian Tănase, Andrei e frate-miu. Mai bine zis era, că a murit. Eu sunt Marian.

Bătrânii s-au privit un timp, ca şi cum tot ce fusese mai important la revederea după aproape jumătate de secol îşi spu­seseră. De fapt, chiar îşi spuseseră ceva ce ar fi trebuit să fie foarte, foarte important. Numai că uitaseră amândoi un lu­cru şi mai important. Iuliana nu-şi mai amin­tea dacă, în vara aceea, în care ea şi zăpăcita de Maria îşi petrecuseră vacanţa la Făurei, la unchiul lor, popa Costică, frumosul cu care se tăvălea seară de seară în şură fusese Andrei sau fusese Marian. La rândul său, Marian ar fi fost s-o întrebe: Tu erai aia cu care mă iubeam la cotul râului sau soră-ta, Maria?
O situaţie cum nu se putea mai stân­jenitoare, pe care precizările, de o parte şi de alta, ar fi făcut-o şi mai neplăcută.

Ne-am schimbat mult, a zis domnul Tă­na­se. Provincia, a adăugat el, sperând să îndulcească niţel un adevăr extrem de deranjant, mai ales la doamne, provincia face rău la ten. Soarele, munca la câmp, iernile ce nu se mai sfârşesc... Uite ce faţă de ţăran am. Parcă nici n-aş fi fost director de liceu.
Era a doua gafă, pentru că faţa Iulianei era brăzdată mărunt, mărunt de riduri. Un chip uscat şi ridat, arat adânc de ani.

După ce s-au servit lichiorul şi cafelele, casa parohială s-a animat şi bucureştenii şi-au căutat fiecare parteneri de dialog. Domnul Tănase a rămas, grav şi îndatoritor, în preajma Iulianei. Atenţie, să nu vă pătaţi rochia, a prevenit-o el, observând ce tare îi tremura mâna. Nu ne mai tutuim?, l-a întrebat bătrâna. Nu-mi mai spui, ca odinioară, Ţuţa? Slavă Domnului, şi-a zis în gând domnul Tănase, n-a fost ea. Nu i-am zis numănui niciodată Ţuţa. Nici eu, nici frate-miu nu-i ziceam Ţuţa. Aşa
i-o fi zis alt iubit, mai târziu. Deci, ne întoarcem de unde am plecat: m-am culcat sau nu m-am culcat cu împricinata? Tâmpită situaţie!

La rândul ei, doamna de la Bucureşti nu găsea situaţia mai simpatică. De ani buni în­curca nume şi întâmplări şi uneori spu­nea cu glas tare lucruri ce compromiteau persoanele de faţă. Ha-ha-ha, a izbucnit ea şi toţi şi-au dat seama că băuse prea mult, asta eram eu, Ţuţa care le arăta bărbaţilor puncte, puncte, ştie cineva ce urmează?

Mda, a zis domnul Tănase, ieşit la o ţi­gară cu ginerele popii Costică. E grav când mori şi treburile rămân încurcate. Tu ce părere ai, m-oi fi culcat cu nebuna? Gine­re­le, băiat bine crescut, a zâmbit discret. Ce ştiţi voi, a mai zis domnul Tănase, cum era pe atunci. N-aveam televizor, fânul mirosea frumos, nu ca azi, a îngrăşă­min­te chimice, iar fetele astea, care veneau în vacanţă la noi, nu prea se ţineau, când, vorba aia, venea noaptea... A dracului bătrâneţea, cum pot să uit. Tu nu uiţi? Nu prea am ce, a răspuns încet ginerele popii. Nu mai e fânul de altădată. Aşternuturile au cincizeci la sută poliester.