Ţuica “ochii lui Dobrin” căpătase porecla din greşeală

“Cei care mă critică cum că sunt lent nu înţeleg că viteza mea se află în gândire, sunt cel mai rapid în a găsi cea mai neaşteptată rezolvare a fazelor, cu pasele imprevizibile îi trimit pe adversari după ţigări, cum râde publicul”. Dobrin făcea ce făcea şi ajungea tot la subiectul fotbal. Cuvintele astea le rostea în rezerva de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, la nici o oră după ce ieşise dintr-o operaţie grea. Marele chirurg, profesorul Ioan Lascăr tocmai îi salvase piciorul de la amputare. Ce stranie situaţie şi de o nedreptate cumplită: cum să-i fie tăiat piciorul Magicianului Dobrin, picior cu care fermeca, dresa mingea de ridica tribunele în picioare! Picior care cucerise şi aprecierea celui mai renumit club din lume, Real Madrid, care a cerut transferul lui Gicu. Era prima solicitare a unui fotbalist român de la cluburile de viţă nobilă ale lumii; şefii Realului oferiseră la schimb să construiască nocturna pe stadionul din Piteşti. N-am întâlnit asemenea iubire fără graniţe pentru fotbal, ca la Dobrin, care învârtea mingea pe orice maidan, pe orice poieniţă. De altfel, încinsese o miuţă la ştrand şi a călcat pe o sârmă ruginită. Până seara piciorul infectat se umflase ca piciorul unui elefant, verdictul medicilor era amputarea. A declarat recurs extraordinar profesorul Lascăr, lupându-se ore lungi să salveze piciorul fermecat al driblerului fără egal. I-a curăţat de puroi piciorul până la os, i-a recoltat piele de pe spate şi i-a grefat-o pe gambă, în locul celei distruse de infecţie. Dobrin mă simpatiza, răspundea aşa preţuirii ce i-o purtam şi eu, laolaltă cu milioane de români. M-a chemat în rezerva de la spital imediat după operaţie, a ridicat cearceaful de pe piciorul operat, să mi se facă rău, am zărit numai carne vie. “Cum m-am trezit din anestezie, l-am întrebat pe domn doctor când îmi dă voie să joc iarăşi fotbal cu prietenii. Mai trebuie să mă rog şi de Gica, nevastă-mea, că ea a ţinut ordine în viaţa mea. Am mai dus paharul la gură, fanii nu mă invitau la o friptură, la o savarină, mă chemau să ciocnesc pahare cu ei. Nu e adevărat că beam tărie, beam vin bun şi bere”. Dobrin a avut aceeaşi anvergură de uriaş precum Hagi, n-a prins vremurile ca prin transfer la un club străin să-şi facă şi un nume internaţional. Câştiga singur un meci, dribla şi pasa cu o dezinvoltură de extraterestru. De unul singur a învins în ultimul meci de campionat galonata formaţie Dinamo, în Ştefan cel Mare, şi a dus titlul la Piteşti. Cu boemia lui a fumat ţigări nenumărate, nu a putut să mai fie salvat din ghearele cancerului de plămâni.