Turismul de catedrală

Scenariul zilei e tot anul acelaşi: în jurul catedralei, grupurile de turişti se ţin cu turma după ghidul care agită mereu un steag, o umbrelă albastră sau flutură o batistă roşie, pe uşa catedralei intră şi ies, bulucindu-se după ghidul care agită o umbrelă albastră sau un steag roşu, alte grupuri, iar în catedrală, grupurile buimace se intersectează, se pierd unele în altele, se răsfiră şi se comprimă, în vreme ce ghizii fac semne disperate cu umbrela albastră sau cu eşarfa roşie, ca să-şi poată aduna şi număra enoriaşii.

În acelaşi timp, în jurul catedralei, în curtea şi în subsolurile catedralei, prin toate ungherele şi nişele catedralei turiştii năuci, pierduţi de grup şi căzuţi într-o stare de prosteală vecină cu evlavia, aşteaptă resemnaţi ceva, un steag albastru sau o umbrelă roşie, într-un climat brownian de recuperare a cetei. În catedrală e un vuiet multinaţional, care aduce cu munca într-o hală cu zeci de motoare în funcţiune.

Templul e plin de negustori, iar Iisus nu mai pridideşte nici cu biciul, nici cu crucea. A devenit clauză de contract, e subiect de sporovăială culturală, e ruşinat, în goliciunea Lui divină, de bliţuri şi de poze suvenir.

Voiajele astea prin locuri sacre - turul catedralelor, cum stă scris pe un pliant cu simţul momentului şi al afacerii - vin ca o corecţie târzie la faptul că dreptcredincioşii lumii şi ai veacului al XXI-lea nu le mai calcă decât la cununii şi botezuri. Şi tot în regim de chitanţă fiscală.

Catedralele sunt unităţi de producţie foarte rentabile în industria mondială a turismului. Turistul primeşte, contra cost, o porţie de jumătate de oră de catedrală, complimentată de un ceas, la mica înţelegere, pe uliţele pline de buticuri din preajma locului de cult. Nu-i tocmai simplu să povesteşti acasă de unde ţi-ai cumpărat cerceii sau rochia cu specific local.

Totul e prin raportare la edificiu: ai băut o bere lângă catedrală, ai servit o cafea la locanta din coasta catedralei, te-ai fotografiat cu grupul lângă zidul catedralei. Nu-i nimic rău în turismul de catedrală, dacă subiectul ar fi chiar catedrala. Subiectele sunt însă porţia, câştigul şi comerţul. Efectul direct asupra multor "turişti de agenţie", care bântuie ţările şi metropolele la preţ redus, e lehamitea faţă de lăcaşurile faimoase.

Această lehamite are, de la o vreme, un nume de sindrom: "boala muzeelor". "Porţiile" prea mari de cultură, cum sunt numite gastronomic excesele organizatorilor, induc în vizitatorii fără o educaţie artistică un simţământ de vinovăţie. Realizaţi în profesiile lor, bărbaţii, în majoritate, refuză situaţiile muzeale în care trebuie să se declare ignoranţi şi periplul prin lăcaşuri religioase, pe care şi în ţară le îndură cu bunăvoinţă.