x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Turma

0
Autor: Tudor Octavian 14 Sep 2010 - 00:00
Copilul Marinică Ştefan a trecut Dunărea înot la doisprezece ani.
Trebuia să fie prima lui mare izbândă în viaţă, dar a fost prima mare decepţie. La doisprezece ani, Marinică era cel mai mic din orice grup ar fi făcut parte. Aşa a fost mereu, întâi era cel mai mic şi, dintr-o dată, fără ca nimic să anunţe momentul, se trezea că e cel mai mare. Când a fost să se însoare, la fel era cel mai necopt dintre toţi flăcăii din cartier şi, deodată, şi-a dat seama că a rămas cel mai vârstnic holtei.

După ce a ajuns complet sleit de puteri pe malul unde se strângea de obicei gaşca lui şi i-a văzut pe băieţi cât de speriaţi erau, şi cum îl priveau ca pe un mort înviat, a rupt-o pentru totdeauna cu ei. A riscat ca un dobitoc să treacă Dunărea înot de unul singur, ca să afle, ieşind din apă vânăt şi încă panicat, că nici unul, dar nici unul din cei care se lăudau c-o făcuseră cândva nu spusese adevărul. Nici un băiat din grup nu traversase fluviul înot! Minţiseră, nenorociţii, ca să se dea mari, iar Marinică era să moară, pentru că Marinică credea în tot ce spuneau toţi cei mai mari decât el.

Odată ajuns la mijlocul Dunării, Marinică a descoperit câteva lucruri înfricoşătoare, de care nici unul din băieţii care se făleau cu trecutul fluviului înot nu pomenise. La mijloc apa curgea mai repede. La mijloc nu se mai zăreau malurile, la mijloc, oricât de tare ai fi dat din mâini şi din picioare simţeai că nu înaintezi. Dar cea mai îngrozitoare descoperire a lui Marinică Ştefan a fost aceea că la mijlocul Dunării valurile se încălecau. Nu mai urmau fără vlagă unul după altul, ca la mal, ci se luptau unele cu altele, şi-l trăgeau spre adânc. Dacă voiai să înaintezi, te scufundai. Dacă începeai să calci apa, ca să nu te îneci, valurile, care se încălecau ca nebunele, te târau la vale, acolo unde Dunărea se lărgea şi nimeni nu se încumeta s-o treacă înot.

Marinică se zbătea, ce făcea el cu mâinile şi cu picioarele nu se mai chema deloc înot, dar s-a îndurat Dumnezeu şi s-a întâmplat minunea: s-a trezit dintr-odată la câţiva metri de mal, ca şi cum nici nu trecuse moartea pe lângă el. Ud şi clănţănind din dinţi de spaimă şi de frig, Marinică s-a repezit la gâtul lui Costel Opăritu, atoateştiutorul grupului, şi l-a zgâlţâit până ce a văzut că-i ies ochii din cap. Dar altceva decât "Mă, tu..." şi "Mă, voi..." nu a reuşit să spună. Marinică Ştefan a visat mai apoi de multe ori că e în mijlocul fluviului şi că orice ar face nu poate să ajungă la mal. Nu se îneacă, dar nici nu-i vine să plece dintre valurile care se încalecă şi-i umplu gura. Dar nu acesta e coşmarul, ci imaginea unui oraş întreg strâns la mal care strigă: Uite un prost care ne crede!

Uite-l pe fraierul care ia de bună tot ce spune turma! O să se facă mare, o să se înece, dacă i-o fi să moară în apă, într-un lighean, ascultând ce-l mint unii şi alţii, că au trecut ligheanul înot!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de