Ucraina, gheaţă la mal

Prin alegerea lui Viktor Ianukovici în funcţia de preşedinte, Ucraina spune "Adio, NATO!". Consecinţele acestei opţiuni nu se vor lăsa aşteptate. De foarte mult timp, Kremlinul caută cu insistenţă să-şi recupereze vechile teritorii de influenţă din perioada Uniunii Sovietice. În 2009, a pierdut Chişinăul. În 2010, recuperează Kievul. Care sunt consecinţele pentru România?

Declarându-se deschis un foarte bun prieten al Moscovei, Ianukovici nu a întârziat să afirme (chiar înainte de a depune jurământul...) că Ucraina nu se va grăbi să adere la NATO. Că procesul e complicat, că va fi nevoie şi de un referendum şi alte argumente în favoarea acestui enunţ aşteptat.

Prima concluzie: după eforturile uriaşe, prin negocieri şi dezbateri cu cei mai influenţi lideri ai lumii, tot ce s-a obţinut la summit-ul NATO de la Bucureşti din 2008 referitor la extindere pare să se destrame. Georgia e într-o poziţie sensibilă după războiul cu Rusia din 2008. Legăturile occidentale rămân profunde, dar perspectiva integrării efective în Alianţă e, pe zi ce trece, mai incertă. E foarte greu să vorbeşti de Tbilisi ca o capitală NATO, cu tancuri şi blindate ruseşti la câteva zeci de kilometri, gata să ia totul cu asalt.

În privinţa Ucrainei, lucrurile sunt în aparenţă mai echilibrate. Dar sunt ferm convins că Moscova nu va rata acest unic prilej al victoriei recente pentru a face tot ce-i stă în putinţă să readucă vechiul membru al URSS sub sfera sa de influenţă, din punct de vedere politic, militar şi economic.

Alegerea lui Ianukovici coincide (sau nu?!) în mod nefericit cu promulgarea noii doctrine militare a Federaţiei Ruse de preşedintele Dimitri Medvedev.

Dacă mai era nevoie de încă un argument că tandemul Putin - Medvedev rămâne un nostalgic al vremurilor de glorie din perioada URSS, pe primul loc la adresa ameninţărilor e plasată "extinderea NATO". Fundamentalismul islamic şi uriaşa criminalitate din zona Caucazului sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii şi integrităţii teritoriale a Rusiei de 15 ani. Cu toate astea, din raţiuni de politică internă, Kremlinul menţine sperietoarea NATO ca pe un argument de prostire a electoratului, obişnuit şi chiar dependent de tot soiul de explicaţii antiimperialiste.

Printre dificultăţile ce vor decurge din alegerea lui Ianukovici, de interes direct pentru România sunt câteva subiecte: un posibil nou acord pentru prelungirea termenului ca Flota Rusă la Marea Neagră să rămână şi după 2017 la Sevastopol; comportamentul Ucrainei în formatul 5+2 privind rezolvarea conflictului din Transnistria, activitatea pe Canalul Bîstroe, atitudinea faţă de minoritatea românească.

Situaţia e foarte sensibilă şi în Crimeea. La tensiunile dintre ruşi şi ucraineni se adaugă şi trezirea spiritelor etnicilor tătari, care reprezintă 12% din totalul populaţiei peninsulei. Evoluţii neaşteptate, provocate sau nu, pot să ofere un argument în plus Rusiei pentru necesitatea menţinerii Flotei Ruse la Marea Neagră (ca "trupe de menţinere a păcii", la fel ca în safe-heaven-ul criminalităţii din Transnistria...).

În afara acestor teme sensibile, situaţia internă efectivă a Ucrainei nu este deloc de invidiat. La recentele alegeri, Iulia Timoşenko a câştigat în 17 regiuni, Ianukovici, în zece. Vestul Ucrainei rămâne prooccidental, chiar dacă e dezamăgit de ineficienţa guvernării portocalii. Estul rămâne prorus şi va căpăta mai multă greutate după victoria favoritului său.

Indiferent cât sprijin va primi de la Moscova, dacă Ianukovici nu reuşeşte să schimbe realităţile economice, va fi măturat prin vot la fel cum a păţit Iuşcenko. Poate chiar mai devreme, ucrainenii nu mai sunt atât de răbdători acum.

Prima grijă a omului Moscovei e însă un nou aranjament pentru importul de gaze din Rusia. Miliardarul Dimitri Firtaş, cel mai apropiat şi influent sponsor al lui Ianukovici, vrea să-şi recapete privilegiile prin RosUkrEnergo, compania eliminată din joc până acum de premierul Timoşenko. Nici Rinat Ahmetov nu va fi ocolit, fiind şi el un intim al noului preşedinte şi un susţinător al influenţei ruseşti totale la Kiev. În tot acest tablou complicat, România caută o relaţie funcţională cu un vecin incomod, cu un comportament impulsiv-naţionalist, inclusiv în politica externă. Ucraina va fi cea mai interesantă partidă europeană de joc strategic, pe securitate şi energie.