Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1997, România a iniţiat parteneriate strategice cu Polonia şi Ungaria, precum şi trilaterala cu Bulgaria şi Turcia („spate în spate” cu trilaterala România-Bulgaria-Grecia, constituită anterior la propunerea Atenei). Dincolo de consultările şi concertările politice, se avea în vedere şi construirea unor infrastructuri care să lege Marea Baltică de Marea Neagră şi Marea Egee pe fostul „drum al ambrei”. Întregul concept evoca nu numai ideea mareşalului Pilsudski privind un „intermarium”, ci şi mai vechea strategie a alianţei polono-otomane (la care uneori s-au asociat şi Principatele danubiene) sau proiectele interbelice vizând Mica Înţelegere, Antanta Balcanică şi Pactul de asistenţă mutuală polono-român.
În lanţul amintit, veriga slabă era Ungaria, care, neasumându-şi, încă, istoria este mai preocupată de „repararea” trecutului decât de siguranţa viitorului. De aceea, sistemul a trebuit întărit cu trilaterala România-Ucraina-Polonia.
Iată deci că alianţa statelor central-europene de la Baltica la Egee, pentru care insistă azi George Friedman, a fost avută în vedere de cei în cauză. Nu însă ca substitut al UE, ci ca atu al procesului de structurare a unei democraţii transnaţionale europene. Nu ca proiect suveranist, ci ca proiect federalist. Nu ca reacţie contra cuiva (Rusia, Germania, Ungaria, Bulgaria) sau ca alternativă la ceva (UE, NATO), ci ca parte a unui act integrator, ca structură de rezistenţă locală a unei construcţii politice europene şi euro-atlantice. (De aceea, accesul Ucrainei şi Turciei în UE este susţinut şi dacă este ca UE să aibă o relaţie specială cu ele, lucrul trebuie conceput în interiorul, iar nu în afara Uniunii.)
Dr Friedman vede în încrederea naţiunilor central-est europene în UE o surprinzătoare miopie geopolitică explicabilă prin ignorarea, acceptarea fatalistă sau dorinţa de uitare a trecutului. În realitate, naţiunile în cauză nu boicotează istoria, ci s-au adâncit în ea. Vânturile geopolitice reaprind jarul mitului arhetipal al multiculturalismului civic ascuns sub cenuşa miturilor tribale ale exclusivismului cultural westfalian. Nu doar şi nu atât tentaţia expansionismului rus, german şi turc renaşte, ci mai ales universalismul integrator al „Austriei Mari”. Acest spirit a fost depozitat de societatea central-europeană, iar nu de un stat-naţiune anume, şi emerge ca structură politică transnaţională menită să organizeze şi să ofere securitate unei naţiuni cosmopolite dezvoltată organic. În atare context, pariul este redefinirea suveranităţii naţionale şi acceptarea unei gestiuni federale a atributelor suverane puse în comun în aceleaşi proporţii de toţi membrii UE.
UE va fi federală sau nu va fi deloc. Iar dacă nu va fi, va fi război. Un intermarium are sens doar în cadrul UE, spre a garanta că UE rămâne fundamental un proiect al păcii. La aceasta nu există alternativă. SUA ar putea insera membrii unui asemenea intermarium în strategia periferică vizând echilibrul geopolitic european, dar nu vor face din apărarea suveranităţii lor o strategie principală, atât timp cât interesele vitale americane nu suferă. Fără UE, orice schemă securitară pentru micile puteri cuprinse între Baltica şi Mediterana este vis. Un vis oricând gata să se transforme în coşmar.
