Uitatul eroism al lui Emil Constantinescu

Emil Constantinescu a ales însă sinuciderea politică sacri­ficării interesului naţional. Dacă n-ar fi fost bărbat de stat, ar fi optat pentru satisfacerea stării de spirit populare.

La un talk-show de rating redus (semn de alarmă pentru actorul mediatic Traian Băsescu), pre­şe­dintele a argumentat poziţia sa împotriva independenţei Kosovo prin faptul că “suntem o ţară vecină cu Bal­canii de Vest‘‘. Moderatorul a bom­bănit imediat: “Am fost şi în 1999, când ame­ricanii bombardau Iugoslavia‘‘. Traian Băsescu a găsit prilejul să intervină: “Eu nu eram preşedinte atunci‘‘.

Ca şi în cazul ipostazei de autor care a plătit pentru textele sale publicate (vezi cele 750 de milioane de lei la care m-au obligat două procese de pagube morale), în cel al ipostazei de adversar al agresiunii NATO asupra Iugoslaviei lui 1999, mă pot recomanda cu dovezi numeroase: de la decorarea cu Steaua Iugoslaviei până la convocarea la un stagiu de re­e­ducare de către NATO, despre care am şi relatat, de altfel, în volumul “În vestă, printre fracuri‘‘. În primăvara lui 1999 nu numai că am denunţat agresiunea NATO ca ilegitimă, dar am şi criticat vehement poziţia adoptată de preşedintele Emil Constantinescu. N-a fost una trecută cu vederea de fostul şef de stat, o dată ce în volumul “Timpul dărâmării, timpul zidirii‘‘ mi-a consacrat rânduri deloc amabile. Ar fi fost de aşteptat ca, luând cu­noş­tinţă de afirmaţia lui Traian Băsescu, să tresar într-un strigăt: Da, are dreptate! Dacă ar fi fost domnia sa preşedinte, România s-ar fi opus vehement inter­venţiei NATO. Nu mă grăbesc s-o fac. Şi din următoarele motive:

1) Traian Băsescu a folosit prilejul euforiei date de aplauzele stârnite de poziţia sa în cazul independenţei Kosovo chiar şi în rândul celor care în 1999 înălţau ode agresiunii, pentru a-i administra un ghiont lui Emil Constantinescu, adversar făţiş al domniei sale în prezent. Unui bărbat de stat nu-i stă bine o asemenea meschinărie;

2) Traian Băsescu era în 1999 membru al Guvernului care sprijinea agresiunea NATO. Ar fi fost normal de la un cavaler al luptei dreptei a popoarelor din Balcani să fi rostit atunci  în public aserţiunea de luni seară. În urma luptei mulţi viteji se arată;

3) Am serioase îndoieli să cred că, dacă ar fi fost preşedinte în 1999, domnia sa şi-ar fi permis să aibă o altă poziţie de­cât cea asumată de Emil Constantinescu.

Ca adversar al poziţiei adoptate în 1999 de Emil Constantinescu, am toată îndreptăţirea morală să recunosc acum, după trecerea timpului, un adevăr: Emil Constantinescu nu a adoptat poziţia proamericană pentru că îi ura pe sârbi sau, mă rog, pentru că nu-şi dădea seama de enormitatea deciziei de a ataca o ţară precum Serbia, aruncând asupra ei cea mai pu­ternică Alianţă militară din istorie. Emil Constantinescu a adoptat această poziţie pentru că ar fi fost o crimă împotriva interesului naţional să fi avut alta. Din următoarele motive:

1) Prezenţa României alături de NATO era, ca şi în cazul participării, în 1991, la Coaliţia împotriva lui Sadam Hussein, de o deosebită importanţă pentru americani. Prin vecinătatea cu Serbia, prin bunele relaţii cu Belgrad, România era un partener necesar Americii în justificarea agresiunii. Dacă România nu era alături de America, Washingtonul ar fi identificat asta drept o afectare a intereselor sale majore. Şi România n-ar fi fost iertată uşor;

2) În 1999, România nu era în postura de a-şi permite gesturi de bravură faţă de SUA şi de Occident. Nu era membră NATO. Nu era membră a Uniunii Europene. Chiar dacă în 1996 avu­sese loc prima alternanţă democratică la putere, Occidentul mai avea încă suspiciuni faţă de orientarea noastră spre Vest. În 1999, imensa majoritate a românilor dezaprobau agresiunea NATO. Şi nu pentru că România avea ea însăşi probleme cu pretenţiile minorităţii maghiare, ci pentru că instinctul naţional tresărea la încercarea de a îngenunchea o ţară precum Serbia. În aceste condiţii, din punctul de vedere al capitalului electoral, a opta în favoarea americanilor era curată sinucidere politică. Emil Constantinescu a ales însă sinuciderea politică sacrificării interesului naţional. Dacă n-ar fi fost bărbat de stat, ar fi optat pentru satisfacerea stării de spirit populare. Un bărbat de stat se remarcă  însă prin două note fundamentale în raporturile sale cu poporul:

a) Vede mai departe decât poporul, fie şi pentru că, spre deosebire de omul simplu, el are toate datele de culise ale unui eveniment;

b) Nu scarpină poporul pe burtă.

Pentru ceea ce ştie el că e interesul naţional sau pentru îndeplinirea obiectivelor istorice asumate, el trebuie să înfrunte stările de spirit ale poporului dintr-un anume moment.  Riscându-şi nu numai procentajele în sondaje, dar chiar şi viaţa. În 2008, Traian Băsescu s-a pronunţat ferm împotriva recunoaşterii Kosovo, declarând proclamarea independenţei ca “ilegală‘‘. A acţionat astfel ţi­nând cont de interesul naţional sau de nevoia de a scărpina poporul pe burtă pentru a avea procentaje electorale? E prea devreme să dăm un răspuns.