Ultima dorinţă a lui Amza, o fântână pentru românul însetat

O fântână este precum o troiţă în drumul călătorului istovit, îşi potoleşte setea şi se închină la Maica Domnului, ridicând rugă de a-i ocroti soarta. Sensibil glăsuia poezia, “dacă noi suntem două fântâni şi-i atâta sete între noi, trec copii cu apă-n mâini şi pe creştete au ploi”. Românul falnic Amza - pe rând, majestuosul Mihai Întregitorul, dar şi hâtrul isteţ Nea Mărin - a spus înainte de a se ridica la Cer să se sape o fântână ca ultim gând al lui pentru românul mereu pe drumurile grele ale istoriei. Să ne amintim că o altă sclipire de geniu românesc alături de Amza Pellea, şi anume Maria Tănase, a lăsat şi ea ca testament de inimă rugămintea de a se aşeza o fântână la o întâlnire de drumuri încinse de soarele câmpiei. Căpcăunul de cancer i-a întrerupt viaţa lui Amza la numai 52 de ani; câte bijuterii de actorie ar fi dăruit poporului dacă ar mai fi trăit încă treizeci de ani! Sergiu Nicolaescu se confesa că Amza a fost cel mai mare actor cu care a realizat filme, depăşind şi răsfăţate vedete internaţionale. Dar Amza era şi omul cumsecade, care nu făcea fasoane. O singură dată, obosit de navete şi filmări până la asfinţitul soarelui, Amza, aflat pe platoul Bucegilor, a formulat nemulţumiri cu privire la camera din cabană, dar s-a căit imediat: “Dorm unde se poate, nu vă fac necazuri”. Amza Pellea a făcut parte dintr-o generaţie de actori de har nebun, era coleg la Institutul de Teatru cu George Constantin, Mircea Albulescu, Draga Olteanu, Silvia Popovici. Punţi superbe de suflet, camaraderie de poveste uneau aceşti studenţi ce aveau să devină bunuri naţionale. Se mai duceau la câte o berărie pentru o halbă şi nişte mici îmbietori, dezlegau limbile la taifasuri fermecătoare, la visări despre urcarea pe scenă. Dar sufla vântul prin buzunarele studenţilor. Cel desemnat să facă rost de niscaiva bani pentru plata consumaţiei era Albulescu. Se descurca însă cu imaginaţie şi vorbe înmuiate în miere şi obţinea câte un împrumut de câţiva poli. Într-o seară, colegii de promoţie muşcaseră deja din mititei şi închinaseră halbe, însă colegul Albulescu nu apărea izbăvitor cu câţiva bănişori de consumaţie. Mircea Albulescu nu găsise rezolvarea, când din Institut iese maestrul Moni Ghelerter. Se duce Albulescu glonţ la profesor, studentul “casier” îşi compune o figură disperată şi pe nerăsuflate îi spune maestrului Ghelerter: “Amza a căzut de la etaj, zace fără cunoştinţă pe trotuar şi salvarea nu-l ridică decât pentru 200 de lei, ajutaţi-ne!”. Alarmat, profesorul scoate portmoneul şi studentului Albulescu îi sticlesc ochii a victorie. Moni Ghelerter sesizează surâsul mijit pe faţa inventivului Albulescu şi pune surdină pe solicitare: ”Ia 100, că salvarea îl duce la spital şi pentru banii ăştia!”.