Ultima noapte a lui Ceausescu

Abordarea propagandistica a lui Decembrie 1989 a dus la un dezechilibru al cercetarii. Stim multe lucruri despre cei din strada. Decembrie 1989 a fost insa o baricada. Orice baricada are doua parti. Pentru ca momentul a fost tratat liric, imbalsamat de cuvinte mari, ostentativ, s-a concentrat asupra unei parti a baricadei. Cealalta parte, reprezentata de Ceausescu, a ramas in umbra. Pe cat de multe lucruri stim despre revolta de la Timisoara, despre rezistenta celor din Piata Universitatii, pe atat de putine lucruri stim despre gandurile si sentimentele lui Ceausescu. E drept, unele lucruri sunt deja de notorietate. Cunoastem gesturile si cuvintele de la sedinta CPEx, discursul din seara lui 20 decembrie 1989. Uluirea din clipa intreruperii discursului din 21, fuga cu elicopterul. Nu stim, insa, nimic despre ce a fost in capul marelui conducator. Era constient Ceausescu de proportiile primejdiei care-l ameninta? L-a fulgerat o clipa gandul ca va sfarsi la Targoviste? Credea ca totul e doar o parere? Sunt intrebari pe care ni le punem. Sunt intrebari pe care trebuie sa ni le punem. Ele au fost ocolite, pentru ca, asa cum spuneam mai sus, Decembrie 1989 e vazut din perspectiva propagandistica. In aceste conditii, a incerca sa deslusesti ce se intampla cu Ceausescu risca sa treaca drept o blasfemie a "martirului" din decembrie, o pangarire a "actului sfant", etc. Eu, insa, cred ca, nu numai pentru istorici, dar si pentru oamenii de rand, e important sa se afle ce-a simtit si ce-a gandit Ceausescu din acele zile. Dictator, asasin, calau, ziceti-i cum vreti, Ceausescu era conducatorul Romaniei. Si raspunsul la intrebarile de mai sus s-ar inscrie in eterna problema: ce fac conducatorii de popoare in momente de cumpana? Pentru o tara sau pentru ei. N-are importanta. Sunt ei constienti de ceea ce se intampla? Au luciditatea necesara pentru a face fata crizei? Un conducator de popoare - fie el rege, dictator sau presedinte - e investit, automat, cu o uriasa incredere. Increderea unei tari ca stie el - cel de sus - cum sa faca si cum sa dreaga. Cum sa duca nava tarii si, o data cu ea, pe el insusi, printre stancile primejdioase ale istoriei. Sub semnul acestei credinte, m-a interesat enorm noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Ce s-a intamplat de o parte a baricadei, stim aproape totul. Ce s-a intamplat de cealalta parte, nu stim aproape nimic. Avem cunostinta doar de faptul ca, in noaptea respectiva, Ceausescu a dormit in sediul Comitetului Central. Ca nu s-a dus acasa, ca de obicei, iata un lucru pe care-l intelegem. C-a dormit, insa - iata o enormitate pe care mintea noastra o refuza. Afara, in Piata Universitatii se striga "Jos Ceausescu!". Muncitorii se pregateau s-o ia spre Piata Palatului. Prin diferite institutii, multi erau convinsi ca totul s-a sfarsit. Unii isi puneau piciorul in ghips. Altii se prindeau deja cu mana de marginea celeilalte barci, pregatindu-se sa sara. Si, in tot acest timp, Ceausescu dormea. Judecand dupa ce avea sa urmeze, faptul pare de neconceput. Stiind c-a doua zi avea sa fuga cu elicopterul si ca, peste cateva zile, avea sa fie executat, te-ai astepta sa-l stii veghind toata noaptea, primind informatii, dand ordine, umbland de la un perete la altul. In nici un caz nu ti-l imaginezi dormind linistit. De aceea, mult timp n-am crezut in marturiile potrivit carora Ceausescu si-a petrecut noaptea cruciala a vietii sale "facand nani".

Le-am interpretat ca find aiureli. M-au convins, insa, de ipoteza unui Ceausescu dormind, ca si cum nimic serios nu l-ar fi amenintat, relatarile lui Florin Constantiniu din "O istorie sincera a poporului roman", despre Antonescu din preajma Loviturii de Stat de la 23 August 1944. Rapoartele SSI se intrec in a-l avertiza despre ce se punea la cale. Antonescu le da deoparte, dispretuitor. Cu doua zile inainte de a fi arestat, Maresalul ii spune lui Hans Friesner, comandantul Grupului de Armate "Ucraina" din Moldova: "Pot sa dorm cu capul pe genunchii generalilor mei". In cadrul aceleiasi discutii, purtate la 21 august 1944, Antonescu se declara convins ca poporul il iubeste.

Sub puterea acestei increderi oarbe, el merge la Palat, fara a banui o clipa ce-l asteapta. Si cand te gandesti ca, la despartire, dupa intalnirea din 5-6 august 1944, Hitler l-a avertizat sa nu se duca la Palatul Regal. Asta, deoarece Mussolini fusese arestat indata ce iesea de la audienta la Rege! De s-or fi crezand dictatorii invulnerabili!

.

LUMEA PRIN CARE TREC

Precursorii gazelor lacrimogene 28 spre 29 aprilie 1884. Exasperata ca nici retragerea din Parlament n-a ajutat, opozitia la guvernarea Ion C. Bratianu, convoaca o manifestatie de strada la miezul noptii. Dupa intrunirea de la Sala Bossel, cu discursuri vadit catavenciene, Partidul Liberal Conservator urma sa-i impinga pe cetateni la asaltul Palatului Regal, copie damboviteana a asaltului Palatului Tuilleries si prefata minora la asaltul Palatului de Iarna. Prevenite, autoritatile iau masuri. Regele e sculat din somn, fortele politienesti dau in dreapta si-n stanga, cetatenii dau si ei, mai ales ca nu sunt simpli cetateni, ci mardeiasi ai partidelor politice, de profesie ciomagari. Militantii nu vor sa plece din Piata Palatului. Probabil ca erau platiti cu ora si, cu cat sedeau mai mult, cu atat isi ingrosau mai tare pungile. Constantin Bacalbasa in "Bucurestii de altadata" ne dezvaluie solutia gasita de guvern pentru a scapa de ei: "In sfarsit, pentru a imprastia multimea care nu voia sa goleasca Piata Teatrului, in ciuda sarjelor jandarmilor calari comandati de maiorul Fanuta, fura adusi maturatorii primariei, cari, cu maturile lor, inaltara nouri de praf in vazduh. Multimea asfixiata se imprastie repede si manifestatia inceta". Nu se inventasera gazele lacrimogene. Totusi, formula are multe avantaje. Praful e mai tare decat gazul. In plus, nu prea ai cum sa te indignezi eficient invocand brutalitatea maturatorilor. Aplicarea ei cu brio cere insa o conditie: ca locul respectiv sa fie plin de praf. Ceea ce, intre noi fie vorba, ar putea ridica unele probleme in Occidentul curat luna.

.

NIMIC NU SE PIERDE

"Priviti, la fiecare Sf. Gheorghe si Sf. Dumitru, ce goana dupa mai bine! Gandesc ca nicaieri nu se muta mai mult si mai des lumea ca la Bucuresti; e natural - capitala trebuie sa dea tonul progresului." Aceste randuri sunt din schita lui Caragiale "De inchiriat", publicata in Universul din 28 aprilie 1900. Asa cum se vede in imagine, 30 de ani mai tirziu, in 1930, nebunia mutarilor de Sf. Gheorghe ramasese neschimbata. .

.

BARFE

Iorga e timid cu femeile In amplul portret Nicolae Iorga (Editura Carpatii, Madrid, 1957), Pamfil Seicaru se ocupa si de relatia marelui istoric cu femeile. Paginile sale confirma un adevar: "N. Iorga avea o admiratie pentru femei, dar era si timid si de severa conceptie morala". Ca sa puna mina pe el - scrie Pamfil Seicaru - Marioara Voiculescu l-a chemat la ea acasa sub pretextul ca vrea s-o indrume pentru rolul Doamnei lui Ieremia din piesa lui Iorga. (Istoricul avea mania de a se crede mare dramaturg.) Acidul gazetar descrie scena: "In ziua convenita, Marioara Voiculescu s-a pregatit nu numai ca actrita, ci si ca femeie. Era gata sa joace marea scena a seductiei. O bataie in usa; Marioara Voiculescu, intr-o transparenta rochie de casa, s-a grabit sa-i deschida. N. Iorga a facut loc sa treaca mai intii coana Catinca. Ne putem imagina migrena Marioarei Voiculescu, vazandu-si planul zadarnicit". Timiditatea, mai ales cand vine de la personalitati, incita femeile. Eliza Bratianu, viitoarea nevasta a lui Ionel Bratianu (pe care acesta i-a luat-o lui Marghiloman, seful Opozitiei), il pune si ea la grea incercare pe Iorga, povesteste Pamfil Seicaru: "Eliza Bratianu, sora lui Barbu Stirbei, fusese casatorita, prima oara, cu Alexandru Marghiloman care avea, la Buzau, o splendida vila "Albatros" cu un parc imens. Din cine stie ce capriciu de femeie, a invitat la "Albatros" pe tanarul savant N. Iorga. Dupa masa, Eliza Marghiloman a cerut lui N. Iorga sa o intovaraseasca in plimbarea pe care o facea zilnic in parc. Dialog obisnuit, cu teme literare, mijloc folosit totdeauna de o femeie inteligenta cand tatoneaza sensibilitatea unui om. Zarind intr-un prun, chiar in varf, o pruna coapta, Eliza Marghiloman cu agilitatea unei pisici s-a urcat intr-un pom si nu s-a lasat pana nu a cules fructul ravnit. Problema s-a complicat cand a trebuit sa se coboare si atunci a rugat pe Iorga sa o prinda in brate ca sa nu cada. "Ei, draga, nu avea izmene si i se vedea tot. Am intors capul de rusine cand si-a dat drumul in bratele mele. I se vedea tot"".

UN SECOL IN IMAGINI

Octombrie 1956, Budapesta. Membrii Politiei Secrete maghiare sub ploaia de gloante: un moment care s-ar fi putut repeta in decembrie 1989 cu membrii Securitatii. . . .