x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Ultimii 12 ani din viaţa lui Caragiale

Ultimii 12 ani din viaţa lui Caragiale

de Tudor Octavian    |    10 Iun 2008   •   00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ultimii 12 ani ai vieţii lui Caragiale, petrecuţi  la Berlin, sînt, pentru majoritatea criticilor săi, un mister, iar pentru unii un gen de trădare, pentru că n-a mai scris. Astăzi, cînd Caragiale e socotit autor de geniu, abandonul are un misterios substrat clinic.



SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ultimii 12 ani ai vieţii lui Caragiale, petrecuţi  la Berlin, sînt, pentru majoritatea criticilor săi, un mister, iar pentru unii un gen de trădare, pentru că n-a mai scris. Astăzi, cînd Caragiale e socotit autor de geniu, abandonul are un misterios substrat clinic.

Şcoala ne învaţă că autorii geniali sînt naţionalişti, că pun iubirea de neam mai presus de orice şi că, pentru arta lor, sînt dispuşi la cele mai mari sacrificii. În facultate am aflat că, moştenind o avere, Caragiale s-a dus s-o consume la Berlin, dar nu ca toţi belferii români cu stare, care-şi jucau moşiile la cazinourile din Nisa. Profesorul meu de la filologie a avut o ezitare majoră, dacă se poate spune aşa, atunci cînd a trebuit să explice motivul pentru care Caragiale a lăsat baltă literatura. În ultimii săi 12 ani de viaţă, Caragiale a ascultat muzică. Atît! A ascultat muzică.

La Berlin, avea posibilitatea să trăiască, trup şi suflet, tot timpul, în mediile muzicale. Caragiale n-a pus iubirea de patrie şi de scris mai presus de orice, fiindcă muzica e mai presus de orice. Eu îl înţeleg şi sînt convins cănu-s singurul. Dacă aş fi dat de bani la 50 de ani şi aş fi avut posibilitatea să mă stabilesc la Berlin, aş fi făcut la fel. Deşi nu sunt un geniu. Dar chiar dacă nu-s un geniu ca nenea Iancu, m-am salvat ascultînd muzică de la 13 ani. Întîi la radio şi apoi pe discuri şi la secţia de audiţii a Bibliotecii Centrale din Bucureşti. Iar cînd spun că m-am salvat, mă refer la învăţătură. N-am crezut, elev fiind, în toate inepţiile venind mai ales de la Moscova, despre creaţia artistică, deoarece nu se verificau în muzica clasicilor. Nici acum, în facultăţile de litere din România nu se predau cursuri despre construcţia textului, despre structurarea stilului şi tehnologia frazării. Cu un pic de fler şi stăruinţă, chiar şi fără o îndrumare de specialitate, o minte tînără recuperează din muzică legi ale compoziţiei valabile şi în arhitectură, şi în literatură, şi în pictură, cu unele corespondenţe esenţiale în geometrie şi în celelalte matematici. Caragiale, care şi în ţară era un meloman de fineţe, a pus la bătrîneţe lucrurile în ordinea pe care ele ar fi trebuit s-o aibă din pornire. Cînd nu-ţi e dat să începi cu începutul, purcezi la drum şi cu sfîrşitul. Viaţa, spunea un filozof oriental, are un început, un mijloc şi un capăt, dar nu neapărat în această ordine. Unii sînt de părere că marele scriitor s-a spălat pe mîini de România într-un moment de imensă lehamite faţă de lumea culturală de la Bucureşti. Cînd te decizi pentru o plăcere nouă, n-o faci însă contra cuiva. O faci pentru tine. Bucuria, extazul, consolarea într-o altă viaţă decît aceea pe care ai dus-o pînă la un timp nu sînt în contra sorţii, împotriva oamenilor între care ai trăit. Cînd mai iubeşti încă o ţară, iubirea e una în plus, nu în contra ţării unde te-ai născut.

×
Subiecte în articol: editorial caragiale