x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ultimii eroi

0
Autor: Ştefan Mitroi 12 Mai 2010 - 00:00
Sunt ultimii. E dureros, dar într-o zi din viitorul apropiat nu vor mai exista nici aceştia. Căci timpul, nemernicul de timp, n-a ţinut şi nu vrea să ţină seama de faptul că e vorba despre nişte eroi, şi a tot trecut peste ei, îmbătrânindu-i. Pe unii i-a apropiat de vârsta de 100 de ani. Mi-a fost dat să particip zilele trecute la o întâlnire cu dumnealor.

Erau vreo douăzeci în total. Împreună atingeau, fără nici o exagerare, vârsta de aproape 2000 de ani, adică vârsta pe care o avem noi, românii, ca popor. Vă daţi seama ce privilegiu tulburător! Să stai faţă în faţă cu însăşi istoria! Cei douăzeci erau în marea lor majoritate generali. Dar şi cei care nu erau generali erau, din punctul de vedere al inimii mele, generali. În orice caz, atunci, la început, au fost cu toţii soldaţi.

Faptul că războiul i-a pus în situaţia de-a dormi nopţi de-a rândul sub cerul liber pe câmp, trăgându-şi peste ei cerul încărcat de stele, a făcut ca acestea, stelele, adică, să le ducă, mulţi ani după aceea, dorul, şi să-i caute, coborându-le pe umeri. Ei sunt egali în glorie şi, dincolo de numărul de stele de pe umeri, sunt egali şi în grade. Erau, cum spuneam, douăzeci de generali cu vârste cuprinse între 82 şi 96 de ani.

Câţiva dintre ultimii veterani de război, dintre băieţii care habar n-aveau în ziua când ţara i-a chemat sub arme că vor ajunge în veacul următor de-o vârstă cu istoria. N-a cerut nici unul dintre ei adeverinţă de erou. Nici în vremea aceea, nici mai târziu. N-au cerut nici zilele trecute aşa ceva. Veniseră la o întâlnire a câţiva generali de azi, din conducerea Ministerului de Interne, pentru a se şti că sunt încă vii şi că vor rămâne aşa, chiar dacă mai puţini la număr, şi anii următori.

Şi pentru a ne arăta nouă, celor aflaţi acolo, cum este să stai drept în faţa vremii şi a vremurilor. Deoarece aşa au stat dragii de ei pe toată durata întâlnirii cu pricina. Gazdele i-au rugat insistent să se aşeze în fotolii, însă dumnealor nu s-au lăsat cu nici un chip înduplecaţi. A fost cea mai emoţionantă lecţie de verticalitate la care am asistat vreodată. Mai bine de un ceas, cei 2000 de ani de istorie nu s-au clintit. Au stat în picioare, gata să stea aşa oricât de mult ar fi ţinut întâlnirea.

Întrebarea este ce devin aceşti vârstnici eroi după ce se întorc la casele lor?
Ziua Eroilor este, din păcate, doar o singură dată pe an. Poate c-ar fi suficient atât dacă noi, cei de azi, ne-am aduce aminte în toate zilele anului de faptul că ei există. Încă există. Dumnealor ar avea mii de motive să ne ceară mai mult. Ca, de exemplu, să le arătăm respectul cuvenit. Şi să admitem că lumea în care trăim n-a început cu noi. Iar, uneori, să ne ceară să ne fie ruşine. Mie, unul, îmi este.

Şi ştiţi de ce? Ar fi trebuit să găsesc în mine puterea de a le săruta mâna celor douăzeci de veterani. Dar n-am găsit-o. Poate, îmi spun acum, fiindcă nu meritam. Dumnealor o meritau însă cu prisosinţă.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de