x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ultimul achită nota

0
Autor: Lucian Mandruta 17 Noi 2007 - 00:00

Cănd s-a terminat războiul rece, Polonia nici nu mai ştia căt are datorie externă. Douăjdemiliarde, treizeci? Hai să trăieşti, nici o problemă, a zis atunci George Bush senior: uite care e treaba, nea Walesa, nu mai avem pretenţie să-i daţi inapoi! Voi să fiţi sănătoşi!



Cănd s-a terminat războiul rece, Polonia nici nu mai ştia căt are datorie externă. Douăjdemiliarde, treizeci? Hai să trăieşti, nici o problemă, a zis atunci George Bush senior: uite care e treaba, nea Walesa, nu mai avem pretenţie să-i daţi inapoi! Voi să fiţi sănătoşi!


Bine, nu sunt sigur că a fost Bush sau vreun alt birocrat, insă ideea asta e: după ce s-a imprumutat pănă la plăsele, Polonia victorioasă in lupta cu Sovietele a primit bonus iertarea de datorii. Banii imprumutaţi şi niciodată returnaţi se văd şi acum, pentru că polonezii nu şi-au luat doar cartofi de ei, ci au mai făcut şi ceva investiţii.


In aceeaşi epocă romantică, Nicky C., preşedintele-cocoş al Romăniei, a decis că el n-are chef să fie tras de mănecă de fiecare dată cănd coboară din avion la Londra să ia caleaşca, aşa că a plătit toată consumaţia. Vreo douăjdemiliarde şi-n cazul nostru date inapoi cu multă inteligenţă cu ajutorul dietei Slim-Fit a anilor ’80. Ca şi in cazul Poloniei, şi la noi efortul s-a văzut multă vreme, dar pe invers. Oprirea completă a importurilor a insemnat de fapt slăbirea industriei, care n-a mai fost alimentată cu tehnologii. Mă rog, e un subiect plicticos, economiştii serioşi s-au ocupat cu discutarea problemei. Dar din toată povestea Romănia a ieşit oarecum veselă, intrucăt, vreme de un deceniu după Revoluţie, regimurile mai mult sau mai puţin feseniste au reuşit să se ţină la putere cu mici şi bere, luaţi pe credit, mai mult sau mai puţin extern.


Intre timp, creditul ăsta s-a transformat in ditamai datoria din nou. Pentru cine intreabă, datele sunt in pagina pe care o citiţi, la fel ca şi previziunile. Iar dilema e cam aceeaşi ca a lui Ceauşescu, numai că, de data asta, fiecare dintre noi poate lua o decizie in fiecare zi. Plătim datoria externă? Sau mai cheltuim in contul ei?


O plătim atunci cănd: ne luăm cămaşă romănească, bem vin naţional (preferabil de la ţărani, că multinaţionalele exportă profitul, deci tot acolo suntem), ascultăm radioul aflat in proprietatea unui romăn, cumpărăm cărţi scrise de un scriitor viu şi care nici el, din banii de la editură, nu-şi ia computer taiwanez. Altfel spus, luptăm cu datoria externă cănd ne luăm produse in care intră căt mai multă muncă a unor compatrioţi. Cu bonusul că ne putem uita in oglindă şi să ne simţim şi noi ca nişte mici ceauşeşti! Hai, că ştiu că visaţi la asta de mult!


A doua variantă: mărim datoria externă cu măna noastră. Asta se intămplă atunci cănd luăm maşină de iarnă din import in decembrie şi decapotabilă in mai, cănd cumpărăm brad din Danemarca şi pate de foie gras de la supermarketul unei firme cu sediul social in altă parte decăt in Romănia, cănd inghiţim muzică şi texte şi figuri produse de inşi ale căror carduri de salarii se alimentează la Londra, Paris sau New York.


Dincolo de toate, există o mică diferenţă faţă de momentul vesel al incheierii războiului rece: de data asta, orice am face, nu ne mai iartă nimeni de dat banii inapoi. Aşa că găndiţi-vă in fiecare zi, la fiecare popas la casa de marcat: dacă pănă la urmă trimit ăştia recuperatorii?

Citeşte mai multe despre:   editorial,   cănd

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de