Ultimul convins

Treptat-treptat se obişnuiră şi cu asta. Se dovedi în ziua de 15 mai, cînd bătu grindina. Cei din Vintileasa, înscrişi deja în GAC, putură vedea, de-a dreptul uluiţi, cum cîţiva, care nu se trecuseră încă, începură să dea semne de nelinişte cînd nori albi se iviră în Cornul Măgurii şi, mai ales, cînd în satul vecin, rămas în urmă cu cooperativizarea, prinse să bată clopotul.

Treptat-treptat se obişnuiră şi cu asta. Se dovedi în ziua de 15 mai, cînd bătu grindina. Cei din Vintileasa, înscrişi deja în GAC, putură vedea, de-a dreptul uluiţi, cum cîţiva, care nu se trecuseră încă, începură să dea semne de nelinişte cînd nori albi se iviră în Cornul Măgurii şi, mai ales, cînd în satul vecin, rămas în urmă cu cooperativizarea, prinse să bată clopotul. Nu-i înţelegeau. Era un frumos spectacol al naturii. Vîntul foşnea straniu printre copaci. Departe huruia neîntrerupt tunetul. Nu-şi explicau de ce se îngrozesc şi pălesc şi le tremură mîinile şi parcă nu-şi găsesc locul.

 
Într-o lună, cooperativizarea era gata. Contrar aşteptărilor, despre asta se scrise puţin în presă şi nici cei de la Centru nu se grăbiră cu laudele. E drept, cîţiva reporteri fuseseră prin raion, culeseseră date, dar reportajele nu apăruseră în ziarele centrale. Redactorii-şefi fură unanimi în convingerea că aceste reportaje erau scrise în birou şi că reporterii respectivi, în loc să meargă pe teren, îşi petrecuseră deplasarea prin cîrciumile capitalei. Cum dracu’, ziceau ei, un întreg raion să se înscrie atît de repede în GAC?! Cît despre cei de la regiune, nici ei nu se arătau prea entuziasmaţi de avîntul neobişnuit al cooperativizării în raionul Floreşti. Nu se ştia nimic precis, bănuielile erau absolut neîntemeiate, nimeni nu ar fi putut aduce o dovadă că acel avînt nu era firesc, totuşi, cei de la regiune, trecînd prin satele raionului, priveau fenomenul cu o subţire îngîndurare. Hm! Să mai vedem! Nu ne putem pronunţa! Dădeau ei din colţ în colţ, cînd cei de la raion exclamau, strălucind de bucurie, extraordinar, tovarăşe prim!, iată cum dă rod sămînţa ideilor noi! sau, şi mai rău, tăceau într-una, nesiguri parcă, clătinînd din cap ca nişte înţelepţi ce erau.

După o lună, cînd se făcu bilanţul, se văzu că rămăsese un singur ins neînscris în GAC: Costache Cîmpureanu din Vintileasa. Cei de la raion erau în biroul primului secretar, de pe Strada Mare din Floreşti, şi urmăreau listele cu cei înscrişi, cearşafuri întregi de liste, pentru scurtul şi triumfătorul bilanţ de trimis celor de la Centru. Coborau deci pe lista satului Vintileasa din nume în nume, bucurîndu-se copilăreşte cînd nimereau peste un ţăran care dăduse colectivei “doi saci de lînă” sau “trei burlane de sobă”, clare dovezi ale avîntului revoluţionar ce cuprinsese ţărănimea muncitoare sau înduioşîndu-se pînă la lacrimi de cîte un ţăran care adăugase pe cerere: Pentru triumful vieţii noi în draga noastră patrie, cînd, deodată, ajunseră la numele Cîmpureanu T. Costache. În dreptul acestui nume, la rubrica “înscris în GAC la data de”, era trecută o linioară. Ah!, exclamă primul secretar, iată o greşeală! Apoi, întorcîndu-se către instructorul care răspundea de sat, întrebă: ce fac ăia din Vintileasa, îmi trimit liste cu greşeli?! Toţi din jur căzură de acord că nu era pic de răutate în glasul primului secretar – cum crezu, speriat, instructorul –, dimpotrivă, părea bucuros că se ivise o clipă de destindere în acea mecanică repetiţie a succeselor înregistrate. – Ştiţi, tovarăşe prim – îndrăzni instructorul, cu un efort de curaj atît de mare încît se pomeni strîngînd din dinţi şi încruntîndu-se – tovarăşul refuză să se treacă în colectivă. Cum adică, refuză să se treacă?, întrebă primul secretar pentru a-şi ascunde încîntarea. Şi abia stăpînindu-şi prospeţimea şi vigoarea care-l cuprinseseră deodată, simţind cum mintea începe să pătrundă în lucrurile din jur ca o flacără rece, cum îi pocnesc muşchii de atîta forţă, declară pe loc: Vom porni asupra acestei ultime insuliţe în oceanul socialismului o ofensivă de mari proporţii!, gîn-dind îngrijorat: numai de nu s-ar trece, de-ar mai rezista cîteva zile măcar! Iureşul nemaivăzut al înscrierii îi frustrase niţel pe cei de la raion. Era cam ceea ce simte un bărbat cînd femeia cedează uşor, fără a opune cea mai mică rezistenţă, nici măcar cea reclamată de buna cuviinţă. Aceasta era comparaţia pe care ar fi făcut-o primul secretar dacă n-ar fi ştiut că morala proletară îi interzicea să se gîndească la o femeie şi ca la altceva decît o tovarăşă de muncă şi viaţă. Uriaşa energie pe care ei se pregătiseră s-o pună în mişcare pentru a-i convinge pe ţăranii muncitori din raion trebuia consumată, fie şi măcar parţial. Încăpăţînarea lui Cîmpureanu T. Costache din Vintileasa Deal era un fericit prilej pentru aşa ceva.

Spre surprinderea tuturor, Costache Cîmpureanu rezistă mai mult decît o zi, două. Nu se putea spune – încercau să-şi explice activiştii de la raion – că s-ar opune. În orice caz, nu ca alţii, întîlniţi pînă acum. Dimpotrivă, Costache Cîmpureanu nu-i contrazicea niciodată. Asculta atent, convins de argumentele lor, ba, mai mult, în discuţiile ce durau zile întregi şi pe care le pîndea cu plăcere, el însuşi aducea activiştilor argumente solide în favoarea cooperativizării. Erau – aveau să mărturisească mai tîrziu activiştii – ore extraordinare. Întîia oară în viaţa lor întîlneau un ţăran dispus să discute logic. Ceilalţi se încrîncenau şi se posomorau, retraşi în cochilia lor strîmtă pînă la care argumentele logice nu ajungeau. Astfel că activiştii, care învăţaseră la Şcoala de partid “Cele cinci lecţii ale convingerii politice”, se opreau la nici un sfert din prefaţa celor cinci lecţii, constatînd că n-are rost să meargă mai departe: omul nici n-asculta! Costache Cîmpureanu îi asculta însă încordat. Şi ei, înaintînd în argumente, explicîndu-i pe larg principiile luptei de clasă şi rolul proletariatului de gropar al capitalismului, simţeau o bucurie imensă, clară, ca un cristal, vedeau cum se aşază în aer, în construcţii limpezi, premisele şi concluziile raţionamentelor. Întîia oară în viaţă trebuiau să fie atenţi la ce spuneau, să caute imediat argumente logice, pentru că interlocutorul întreba imediat: Asta de ce? Şi atunci trebuia să dai înapoi, pas cu pas, pînă simţeai în spate zidul şi căutai disperat răspunsul, dar cînd îl găseai, ah!, cînd îl găseai!, ce strigăt de triumf se auzea în tine! Şi cînd celălalt ataca, aruncîndu-ţi în aer, rînd pe rînd, impetuos, toate argumentele tale succesive, apropiindu-se implacabil de clipa cînd te vei preda, învins, şi tu, mobilizîndu-ţi toate cunoştinţele, căutînd noi şi noi argumente, contraatacai şi-l împingeai, la rîndu-ţi, cu spatele la zid, ce satisfacţie încercai auzind: mă predau, aveţi dreptate!

Cînd se sfîrşeau aceste discuţii, Costache Cîmpureanu refuza însă să semneze cererea. Lămuritorii, îndreptîndu-se spre şcoală, unde fuseseră cazaţi, simţeau în ei, întîia oară în viaţă, acel gol imens care te cuprinde ori de cîte ori ai terminat o discuţie teoretică extraordinară, dar care nu s-a soldat cu nimic. Ieşind afară din încăpere, vezi că zăpuşeala e la fel de grea şi apăsătoare, că nucii, uscaţi de secetă, s-au înnegrit, că drumurile ridică în aer nori uriaşi de praf sîcîitor.

A fost primul val, cel al lămuritului. Apoi raionul aruncă în luptă alte şi alte forţe luptătoare. Costache Cîmpureanu fu plimbat, într-o lungă excursie prin ţară, pe la noile realizări ale socialismului, pe care le privi fără să spună nimic. Totuşi, cînd la sfîrşit, adunaţi la el acasă, activiştii îl auziră zicînd laconic – nu s-ar putea spune că comuniştii n-au făcut ceva pentru ţara asta!, toţi izbucniră în ţipete de bucurie, încîntaţi că, da, ei erau comuniştii! şi bucuria acestei realităţi era – între noi fie vorba – puţin deplasată. N-auzeau întîia oară această constatare. Nu se întreceau, oare, ziarele să scrie zilnic că ţara noastră e ca o floare şi că partidul a schimbat din temelii faţa localităţilor noastre? Urmară apoi brigăzile artistice de agitaţie din tot raionul, prezentînd zilnic, rînd pe rînd, programe artistice complexe în faţa curţii lui Costache Cîmpureanu, care, stînd pe prispă, le urmărea cu plăcere, ba chiar şi făcînd unele observaţii – destul de pertinente – despre jocul unor  formaţii.