Un adevăr: există viaţă şi după 6 decembrie!

Venită să-mi ia un interviu într-o altă chestiune decât alegerile prezidenţiale, o tânără jurnalistă a ţinut să se scuze:

- Cred că sunteţi foarte ocupat în aceste zile.
- Nu sunt - i-am răspuns râzând. E prima campanie de după 1989 pe care o privesc liniştit, cu o detaşare de spectator.

Atât i-am spus tinerei jurnaliste.
Cititorilor, care m-au urmărit în hotarele acestui comentariu scris zilnic numai şi numai pentru că nu-l pot refuza pe Marius Tucă, simt nevoia să le spun mai mult.

Cred că, dintre toţi jurnaliştii, bătrâni sau tineri, am avut inspiraţia de a nu intra în această campanie drept chibiţ electoral al nici unuia dintre candidaţi. Am stat deoparte de studiourile tv în aceste zile, deoarece televiziunile s-au împărţit, ca două galerii la un meci decisiv, în pro sau contra unui candidat. Am acceptat - rar, e drept - să merg la un dialog doar cu moderatorul. În rest am refuzat - e drept că nici televiziunile nu s-au grăbit să mă cheme -, deoarece n-am vrut să nimeresc în mijlocul unei adunări în care participanţii zbierau unii la alţii, iar moderatorii, la toţi.

Aştept calm rezultatele scrutinului de duminică.
Pentru că, spre deosebire de ceilalţi confraţi, eu ştiu că va exista viaţă şi după 6 decembrie 2009. Şi aceasta nu va fi una ca după o răsturnare de regim, ci una ca după alegerea unui preşedinte într-o ţară cât de cât democratică.

Radicalizarea celor două tabere - pro şi contra Băsescu - a dat actualei campanii electorale o notă de absurd. Aproape toată lumea a uitat că la 6 decembrie 2009 va fi votat un preşedinte de republică semiprezidenţială. Nu un dictator, nu un monarh absolut, nici măcar un preşedinte de republică prezidenţială.

I s-a reproşat lui Traian Băsescu, printre altele, şi faptul că mai mult a vorbit decât a făcut. Acest reproş îşi are temeiul într-o stare de spirit a multor români creată de chiar Traian Băsescu. În cei cinci ani de mandat, în ieşirile sale publice, Traian Băsescu a lăsat impresia că, în materie de putere, o echivalează, dacă nu chiar o întrece pe cea deţinută de Nicolae Ceauşescu. La această stare de spirit a contribuit şi acuzaţia - adusă de duşmanii săi din politică şi din presă - că ar fi fost un dictator.

Nu exclud posibilitatea ca Traian Băsescu să fi vrut să fie un dictator. Sau, cel puţin, asemenea unui comandant de navă, căruia - după cum el însuşi mărturisea în excepţionalul interviu de la OTV - i se transpun în practică toate dispoziţiile.

În realitate, Traian Băsescu n-a fost un dictator.
Din simplul motiv că a fost un preşedinte de republică semiprezidenţială într-o Românie în care a funcţionat şi funcţionează statul de drept. Indiferent de cine va fi preşedinte după 6 decembrie 2009, mai mult decât a făcut Traian Băsescu nu va putea face. Nici Traian Băsescu, deşi domnia-sa vrea să ne convingă că, odată reales, - va face şi va drege. Nici Mircea Geaonă, cu toată Coaliţia politico-mediatică de azi, care-l susţine.




Oricine va fi preşedinte - chiar şi Nicolae Ceauşescu - va fi după 6 decembrie 2009 preşedintele României reale. O ţară în care şeful statului, indiferent
de natura bună sau rea a obiectivelor sale, se va opune oricărei încercări de a i se impune decizii asumate de un singur om.

Din acest punct de vedere, starea de spirit dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin mi se pare una nefirească, ivită din făgăduielile exagerate ale fiecăruia dintre cei doi candidaţi. Traian Băsescu ne lasă impresia că, obţinând un al doilea mandat, va face din România un stat modern, european. Un stat fără corupţi, fără moguli, cu procurori care nu întocmesc dosare penale la comandă şi jurnalişti care-şi riscă pâinea de dragul Adevărului.

Mircea Geoană, la rându-i, vrea să ne convingă că, odată ajuns la Cotroceni, partidele nu se vor mai bate pe ciolan, ci se vor îmbrăţişa de dimineaţa până seara, nu vor mai fi scandaluri politice şi, în general, va fi o iubire generală, mai ceva ca în Rai.
Sunt, fireşte, discursuri de campanie ale unor politicieni.

Românii simpli ar trebui să privească ziua de 6 decembrie 2009 cu liniştea celor care ştiu un adevăr cu valoare de axiomă: românii îşi vor alege pur şi simplu preşedintele. Un preşedinte care, date fiindu-i prerogativele constituţionale limitate şi democraţia existentă, nu va fi nici un fel de Petru I pentru Rusia sau Napoleon pentru Franţa.

Exacerbarea tensiunii electorale îşi are o altă cauză şi în credinţa fanilor celor doi candidaţi că victoria ar fi pentru Traian Băsescu sau pentru Mircea Geoană o chestiune de viaţă şi de moarte. Să fim bine înţeleşi!

După 6 decembrie 2009, România va fi tot ceea ce e azi. O ţară cu instituţii ale statului de drept funcţionând cât de cât, dar mai ales o ţară membră a Uniunii Europene.

Nu cred că, pierzând alegerile, Traian Băsescu va ajunge în faţa plutonului de execuţie de la Târgovişte. Nu cred că, pierzând alegerile, Mircea Geoană va trebui s-o şteargă din ţară în exil perpetuu. Fiecare dintre cei doi va putea să se bucure de libertatea îngăduită de democraţie oricărui cetăţean.

Vor pleca din politică după înfrângere? Ei şi! Traian Băsescu are 58 de ani. Mircea Geoană, 51. Timp berechet pentru fiecare să revină în politică. În decembrie 1989, Ion Iliescu se apropia de vârsta de 60 de ani. Şi a reuşit să fie de trei ori preşedinte al României, ba chiar şi acum, la 80 de ani, continuă să o conducă! Duminică seară, când se vor anunţa
exit-pollurile, unii vor plânge, alţii vor jubila. Depinde de cine va învinge.

Şi unii, şi alţii ar trebui să ştie că a doua zi, luni, se vor trezi tot în România de duminică. Într-o ţară care va avea, poate, un nou preşedinte. Într-o ţară însă care, prin simplul rezultat al scrutinului, nu va fi nouă nici măcar cu un centimetru! Pentru că înnoirea ţării nu depinde de un singur om, ci de noi toţi.