Un bărbat... chinuit de nevastă!

Un bărbat se plânge de ani întregi că-l chinuie nevasta. De câţiva ani nu mai dorm împreună, iar despre sex... nici vorbă. Oricine se întâlneşte cu el aude aceleaşi lucruri: el este victima nevestei, care nu găteşte, nu vor­beşte sau, dacă o face, are ceva să-i re­pro­şe­ze. El îşi găteşte singur, iese singur în oraş, merge singur în vizite. Tră­­ieş­te singur cu adevărat şi are drep­tate să se simtă o victimă şi un ne­fe­­ricit. Nevasta refuză „să schimbe ceva la ea însăşi, îi cere să se schimbe el”. El îi cere ei să se schimbe, el a schim­bat multe, dar nu i-a folosit la ni­mic. Ea este – zice el – zdruncinată psi­hic şi refuză să meargă la un specia­list.

Într-o zi, pe când îmi spunea că s-au epuizat toate metodele şi încer­că­rile sale de a armoniza relaţia şi era de-a dreptul prăbuşit psihic, l-am întrebat provocator, sigură că va avea un răspuns de „uimire şi refuz”: „Dacă eşti atât de nefericit şi soţia ta refuză consilierea psihologică sau efortul personal de a schimba ceva, de ce nu divorţezi? Asta ţi-ar curma su­fe­rinţa dacă este cauzată de nevastă”... El a fost de-a dreptul surprins în faţa unei asemenea opţiuni. Justi­fi­cările de genul „sunt copiii (de altfel, destul de mari să nu mai aibă ne­vo­ie de părinţi) şi apoi trebuie să îm­part cu ea casa, banii” etc. Cu alte cu­vinte, „aleg să sufăr, am justificări se­rioase pentru suferinţa mea, nu mă pot despărţi de lucruri şi mi-e teamă de ceea ce ar putea fi fără această su­fe­rinţă”.

Pe noi, oamenii, ne poate chinui o nevastă sau un soţ. Un şef sau un guvern. Un regim politic sau un om violent. Ne poate chinui până la epuizare câte ceva sau cineva, dar – cu toate acestea – nu ne asumăm responsabilitatea pentru starea în care suntem. Nu vrem să observăm, să ştim, să înţelegem şi să acceptăm că suntem co-creatori ai suferinţei în care ne scăldăm ca într-un ocean dulce-amar, ca într-o oază de care vrem să scăpăm, dar vrem să şi ră­mâ­nem. Suferinţa devine un obicei. Dacă am scăpa de ea, ce ne-ar mai rămâne în minte, pe cine am da vina pentru faptul că ea... va continua, de fapt? Inconştient, ştim că suferinţa se bălăceşte în lăuntrul nostru, că monstrul de care vrem să fugim ne-a prins în ghearele sale năbădăioase, dar fără să ne dăm seama, asta a devenit ceea ce ne place. Sursa plăcerii şi a vieţii a rămas tocmai chinul, tocmai năvalnica putere a suferinţei.

Precum câinele lui Pavlov suntem şi noi. Nevasta sau oricine alt­ci­ne­va ia rolul clopoţelului care anun­ţă masa, numai că pentru noi plăcerea este însăşi durerea, însăşi suferinţa, însuşi golul şi tulburarea. Doamne fereşte să fie uneori vreo şan­să de scăpare din situaţia netreb­ni­­că şi chinuitoare (ca victimă, nu poţi să-ţi părăseşti călăul, căci pe cine mai poţi da vina pentru suferinţa ta, dacă lipseşte agresorul?)! Şansa aceas­ta ar fi abrupt oprită printr-o ploa­ie de justificări, în care regăsim ata­şamente, frici, scenarii terifiante ale minţii, nesiguranţă şi o suferinţă cu mult mai grea decât aceea în care ne bălăcim acum. Asta se întâmplă de câte ori nu ne asumăm responsabi­litatea pentru situaţia în care suntem.

Dacă suferim, e mai confortabil să fie vinovată nevasta şi, adesea, se întâmplă chiar aşa, dar logica nu ne spune că mai avem opţiuni, că putem mai mult şi, până la urmă, că sufletul nostru liniştit ar putea fi mai important decât toate acareturile. Frica şi justificările care ne ţin în situaţii de suferinţă şi ne împiedică să luăm decizii responsabile sunt reale de cele mai multe ori. Omul intuieşte că, după ce va scăpa de actualul obiect al suferinţei, nu va fi liniştit şi asta pentru că suferinţa e-n el însuşi. El ştie că trebuie să scape, în fapt, de suferinţa interioară, nu fugind de ceea ce pare să i-o provoace azi, cât renunţând la acuzaţia „altul este vinovat pentru starea mea”.

În fapt, acela, altul, ori­ci­ne şi orice ar fi, joacă rolul unui sti­mul, la fel ca şi clopoţelul lui Pa­vlov. Câinele va saliva la auzul clo­po­ţe­lului, fiindcă el e câine şi apoi mâncarea chiar e o plăcere. Noi, oamenii, avem datoria să ne responsabilizăm şi să ne învingem obiceiul de a învinovăţi „clopoţelul” (pe altcineva) pentru suferinţa pe care o simţim. Asumarea responsabilităţii ne schimbă atitudinea şi ne dă o energie nouă, capabilă să ne pună mintea în contact cu universul soluţiilor. Dar ne permitem să renunţăm la judecată, la proiecţia vinovăţiei, la autovictimizare şi complacere în starea de rău sau se dovedeşte că proverbul românesc „rău cu rău, dar mai rău e fără rău” are sensul lui?