x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un cui

0
Autor: Tudor Octavian 22 Aug 2005 - 00:00
Sotia unui profesor de la Universitate mi-a telefonat intr-o chestiune indecenta.

Cand o femeie te cheama cu toate sfiiciunile persoanelor bine educate sa bati un cui mai mare in peretele dinspre strada al sufrageriei, problema nu e peretele, nici cuiul si nici macar femeia, ci precizarea ca, in timpul operatiunii, sotul o sa fie la cursuri. Dupa ce m-am lamurit ce-i cu cuiul, invitatia n-a mai avut nimic indecent. Doamna chiar asta dorea, sa bat un cui, ca sa aiba unde atarna un tablou de familie. "Nelu al meu - mi-a zis ea - nu-i in stare sa bata un cui. Iar dumneata, din cate mi-am dat seama, te pricepi".

Daca o persoana imi citeste cartile si trage din ele concluzia ca sunt priceput la batutul cuielor si nu la oricare tip de cuie, ci la cuiele mari, inseamna ca nu le-am scris degeaba. Intr-adevar, stiu sa bat cuie de orice marimi, in orice fel de pereti sau materiale. De la ce mi se trage harul la batut cuie, n-as putea sa spun. E probabil genetic. Scrisul l-am invatat si inca-l mai invat, insa talentul la cuie e de la Dumnezeu. Mama imi povestea cu mandrie ca bunicul a batut cuie pana ce a murit cu ciocanul in mana si ca stramosii bunicului erau renumiti pentru asta inca de pe vreme lui Stefan cel Mare, in toata Moldova si intr-o parte din Muntenia. In timp ce cautam in camara ciocanul si clestele si ma gandeam ce placut e sa fii pretuit de contemporani, fie si ca scriitor care stie sa bata cuie, sotia universitarului a revenit cu telefonul: "Sa nu ma intelegi gresit, dar nu pot sa platesc un mester numai ca sa bata un cui. Ma fac de ras in fata omului, dar pe dumneata n-o sa te deranjeze fiindca sunteti prieteni. Nelu, stii doar cum e, cu capul in nori. Cred c-asa sunt toti de la Universitate, habar n-au sa bata un cui".

Explicatia, daca nu era un elogiu la adresa celor care, in ciuda faptului ca-s tot intelectuali, mai stiu si altceva decat cartile, era un regret delicat in ce-l privea pe rafinatul prof. dr. doc. Nelu. Doamna ar fi dorit desigur, un altfel de barbat, dar acum era prea tarziu. Trebuia sa se consoleze cu faptul ca avea un sot neindemanatic si cu realitatea ca, printre prietenii acestuia, se gasea intotdeauna unul care, desi nu era ca el, academician, era mai descurcaret, mai abordabil in treburile casnice. Un altul ar fi considerat cel de al doilea telefon o jignire mai mare decat primul. Eu insa am inteles-o.

Sotia academicianului nu putea, dupa doua decenii de convietuire cu un intelectual pur sange, sa nu faca deosebirea dintre indeletnicirile extrem de elevate si cele de tot banale. Un lacatus, un om din clasele muncitoresti ar fi facut caz: "Da’ ce om ai si matale, cocoana, de nu stie sa bata un cui?". Un om simplu n-avea cum sa realizeze sublimul activitatilor sotului, insa un prieten era altceva. De cand e lumea, in jurul geniilor au gravitat prietenii adevarati care le permiteau acestora sa ramana in permanenta in sferele inalte ale destinului. Prietenii ramaneau si ei in istorie prin aceea ca taiau lemne, carau apa de la fantana, ii duceau geniului pantofii la reparat la cismar, bateau cuie.

"Dar sincer - a revenit cu al treilea telefon sotia profesorului care nu stia sa bata un cui - nu te superi, nu? Oamenii astazi se supara din nimic. Nu mai e ca altadata".

As fi vrut sa-i raspund: nici cuiele nu mai sunt ca altadata, insa am tacut. Fiindca stiu, e drept, sa bat cuie, dar ce fel de cuie bateau stramosii mei si stramosii stramosilor mei, ca sa-si poata inmulti tara mea barbatii care trec prin viata puri, fara sa se gandesca la cuiele care nu se bat singure, n-am cum sa stiu.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   cuie

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de