x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un cuvânt pierdut

0
Autor: Tudor Octavian 18 Mar 2009 - 00:00

Sunt zeci de ani de când n-am scris şi n-am rostit cuvântul fericire. În câteva rânduri, persoane cu probleme de sănătate şi de familie mi-au spus că sunt fericit pentru că nu le am. Fericirea prin urmare e un deficit pozitiv: nu ai motive să fii nefericit.



Un domn în etate mi-a mărturisit că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. În tinereţe, a mai zis bătrânul, eram fericit, dar nu ştiam că sunt. Eram fericit, fiindcă eram tot timpul în aşteptare. Unele aşteptări se împlineau, altele nu, dar aveam mereu motive să mă bucur că vine o nouă zi.

În literatura clasică rusă se discută mult despre fericire. Toată lumea ori o caută ori se întreabă în ce constă. În copilărie am fost fericit câteva veri. Mă duceam la ţară, la unchii şi mătuşile din partea mamei şi acolo mi se întâmplau tot felul de lucruri bune, care meritau să fie ţinute minte tot restul vieţii: drumul la râu prin pădure, nopţile dormite sub cerul liber la bostănărie, meciurile de fotbal cu mingea de cârpă de pe islazul de vite, tăvăleala în clăile cu fân.

Apoi, nu ştiu când şi dacă a existat o cauză anume, s-a rupt un fir. N-am mai avut trăiri, ci gânduri. Tot ce altădată era simţământ exaltat, bucurie, admiraţie pură a început să fie cenzurat de gândire.

Se spune că viaţa e un spectacol, unii sunt pe scenă, alţii în sală. Despre cea de a treia categorie de implicaţi în spectacol nu pomeneşte nimeni. Despre cei care lipsiţi de un perete sau ascunşi după o coloană se uită cu un gând critic şi pe scenă şi la public, despre ei nu se vorbeşte. Şi nu pentru că ar fi puţini ori fără importanţă în desfăşurarea spectacolului. Aceştia iau aminte, analizează, despică firul în patru, îşi consumă energia interioară în autocontrol, iar la aplauze nu participă decât rareori şi niciodată din toată inima. Teatrul încă ne mai dă clipe de fericire prin molipsire. Clipa de fericire a mulţimii e contagioasă. Râsul, la teatru, asta înseamnă, un scurt abandon în câteva secunde de fericire. Săli întregi care râd în delir într-un deplin consens de cauză am văzut, dar săli cu tot publicul plângând la o dramă, nu. Durerea e mai analitică decât fericirea, iar dacă eşti analitic şi în bucurie, în extaz e ca şi când n-ai trăi. Zilele trecute am fost salutat de trei persoane într-un chip neobişnuit. Un domn mi-a spus "Să ai viaţă!". Un al doilea mi-a urat "Să porţi sănătate!" Oamenii creează saluturi după cum se modifică lumea, conform cu circumstanţele. Unii poartă în ei sănătate, cel mai vădit fapt în existenţa lor e sănătatea, deci e normal să apară un salut referind la purtătorii de sănătate. Al treilea salut chiar m-a surprins. "Să ai parte de fericire!", mi-a zis un cerşetor, căruia i-am dat un ban de pomană. Bietul om, pe treapta de jos a vieţii lui, încă mai putea să pomenească de fericire.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de