x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un dialog în autobuz

0
Autor: Tudor Octavian 21 Mai 2010 - 00:00
Într-un autobuz, nu foarte aglomerat, am fost abordat, peste trei rânduri de capete, de un ins slab, jigărit şi cam surd. Mi-a spus pe nume şi s-a mirat că nu-mi aduceam aminte de dânsul: Se poate, bre, Tudore?! Am fost colegi de clasă, în liceu!

Ca toţi surzii, vorbea tare, iar ceea ce era şi mai stânjenitor, cu toţi călătorii aceia obligaţi să ne ia în seamă şi să se uite când la el şi când la mine, era singuranţa şi precizia cu care evoca situaţii lipsite de însemnătate din urmă cu mai bine de 55 de ani. Ca şi cum memoria i se blocase la o vârstă anume şi la o lume de demult. Mă, Tudore, mi-a zis el, mai faci avioane din hârtie?

Întrebarea avea ceva imperios, în sensul că dacă făceam avioane de hârtie la 14 ani, asta aveam să fac toată viaţa, să ies seara la balcon, la etajul patru al blocului, şi să mă joc de-a avioanele. Omul mai avea şi alte curiozităţi. Voia să ştie dacă mai scriam poezii. Dar nu orice fel de versuri, ci despre câini şi pisici. Uitasem cu totul că în anul al doilea de liceu compusesem o fabulă, dar lui momentul i se fixase pe creier.

Nu era pentru prima oară când descopeream că lucruri, care pentru mine nu mai contau, pentru cei cu care fusesem cândva în relaţii strânse avuseseră şi încă mai aveau un înţeles. Că un fost coleg dintr-un Institut de proiectări de arhitectură lua în serios multe din vorbele mele, zise într-o doară, şi că datorită lor se despărţise de femeia pe care o iubea, parcă mai înţelegeam. Spusesem că numai blondele sunt loiale şi că brunetele sunt oportuniste.

La 20 de ani zici tot felul de cinisme şi eşti şi mândru de ele. Surdul, prin faptul că aproape că-şi striga întrebările, le conferă un plus de măreţie. Mă, Tudore, tu erai ăla care s-a urcat pe catedră în picioare şi i-a pupat portretul lui Stalin! Să nu zici că nu erai tu, că eu ştiu! Ce să-i fi răspuns, că nu era genul meu să pup pozele lui Lenin şi ale lui Stalin? Călătorii îşi roteau capetele când spre mine, când spre el cu aerul că aşteptau şi alte dezvăluiri. Îşi dăduseră seama că omul nu numai că nu auzea bine, dar nici zdravăn nu era. Tot ce spunea putea fi adevărat sau nu, important pentru ei era spectacolul.

Pentru mine devenea important faptul că nimic nu se pierdea, că existau martori pentru fiecare secvenţă a vieţii mele. Şi că nu stăpânisem niciodată dimensiunea reală a reacţiilor lor. Puteam să fi făcut un rău, crezând că am glumit. Puteam să fi încărcat memoria unor semeni cu fleacuri, în loc să-i ajut cu idei mari. Oricând, în cele mai liniştite perioade ale finalului aventurii mele prin lumea asta se putea ivi un mărturisitor al prostiilor pe care le-am făcut, al momentelor de slăbiciune.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de