x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un expert, doi experţi

0
Autor: Andrei Bacalu 17 Feb 2008 - 00:00
Un expert, doi experţi


Un distins istoric de artă, specialist în falsuri, mi-a spus cândva povestea legendarului olandez van Meegeren, ale cărui “autentice‘‘ tablouri, semnate de Vermeer din Delft, au înşelat o lume întreagă.

Un distins istoric de artă, specialist în falsuri, mi-a spus cândva povestea legendarului olandez van Meegeren, ale cărui “autentice‘‘ tablouri, semnate de Vermeer din Delft, au înşelat o lume întreagă. Falsificatorul a trăit câţiva ani de huzur, dar şi-a terminat cariera în puşcărie, unde s-a şi prăpădit. A rămas să ocupe un loc important (nu se poate spune un loc de cinste) în scurta listă a marilor falsificatori, alături de Giovanni Bastianini, Elmyr de Hory, Zhang Daqian. 

 

În ultimele luni a fost descoperit un candidat important la primul loc pe lista pomenită. Se numeşte Shaun Greenhalgh, are 46 de ani, nu şi-a terminat liceul şi locuia împreună cu părinţii, Olive, 83 de ani şi George, 84, cu care a colaborat. Casa lor este cel puţin modestă, mobilă veche, un televizor alb-negru, nu au computer, primesc  ajutor social. Dar în contul lor bancar se răsfaţă mai bine de jumătate de milion de lire sterline, provenite din vânzarea operelor create de Shaun în magazia din grădină.

 

Seria succeselor sale comerciale s-a deschis în 1989 cu un vas de argint, care ar fi conţinut o relicvă, prezentat ca fiind din secolul 10, pentru care a primit modesta sumă de 100 de lire. Au urmat câteva picturi vândute cu sume la nivelul zecilor de mii. Prima “lovitură‘‘ a fost o sculptură atribuită lui Paul Gauguin, un faun de bronz care a ajuns la peste o sută de mii şi a fost expus până anul trecut într-un mare muzeu din Chicago.

Mici insuccese, un inel anglo-saxon de argint şi câteva acuarele mai puţin reuşite au precedat o placă decorativă de argint din epoca romană expusă, nici mai mult nici mai puţin decât la British Museum. Mai apoi câteva picturi şi sculpturi moderne, inclusiv un Brâncuşi şi un Henry Moore, o vază de Gauguin, o broşă celtică, toate false, desigur, toate vândute cu mare succes, după expertize neiertătoare.

Dar au început să-şi joace rolul mândria nemăsurată, supraaprecierea propriilor forţe în confruntarea cu destinul, pe scurt hybris – sursa tragicului în teatrul antic. Odată cu incredibilul succes al “Prinţesei de la Amarna‘‘ începe şi seria neagră a familiei. Sculptura, prezentată ca originară din Egiptul antic, autentificată de cei mai mari specialişti ai galeriilor de artă şi muzeelor, a adus familiei de falsificatori jumătate de milion de lire sterline. Dar o percheziţie a poliţiştilor a mai descoperit două copii identice în şopronul modestei reşedinţe.

 

Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, încercarea de a plasa trei reliefuri asiriene din Nineveh, reprezentând o zeitate cu cap de vultur şi nişte cavalerişti, a eşuat la­mentabil. Iniţial au fost conside­rate autentice şi apreciate la sume fabuloase. Un expert mai norocos, poate şi mai competent, un anume Richard Falkiner a remarcat unele detalii suspecte.

Harnaşamentul cailor nu cores­pundea pe­ri­oadei istorice, se­colul VII i.e.c. Mai grav, una dintre inscripţiile cu­nei­forme avea o gre­şeală de ortografie, un semn diacritic ne­lalocul lui. O operă de artă destinată palatu­lui imperial, ochilor regelui, ar fi fost examinată de nenumărate ori şi nu ar fi conţinut astfel de erori.

Incidentul l-a transferat pe Shaun Greenhalgh din şopron în sălile tribunalelor. El a devenit subiect de discuţie în muzee, galerii de artă, instituţii academice şi presă, după condamnarea la patru ani şi jumătate de puşcărie. Şi orice ar spune ne­nu­măraţii viteji care se arată după orice război, Shaun este cel mai versatil falsificator din istoria artelor plastice. Lipsit de succesul pe care şi l-ar fi dorit ca artist, a ales, precum alţii, calea înşelăciunii deloc nevinovate.

Ciudat, nu s-a scris prea multă ficţiune ai cărei eroi să fie falsificatorii de artă. Există însă un perso­naj straniu şi fermecător, Jonathan Hemlock, eroul din “Sancţiunea Eiger‘‘ şi “Sancţiunea Loo‘‘, semnate de Trevanian. Asasin,  pasionat colecţionar de impresionişti, dar şi mare expert în falsuri, Hemlock este înzestrat cu darul de a recunoaşte fără ezitări opera unui artist. Ca şi falsurile. Fără aparatură sofisticată...

Rugat de un prieten să aprecieze un tablou atribuit lui Chardin, “Castelul de cărţi de joc‘‘, Hemlock descoperă imediat falsul. Detaliile sunt mult mai clare decât în original (de exemplu moneda de pe colţul mesei), iar minusculele greşeli ale artistului sunt corectate. Să mai pomenim inegalitatea crăpăturilor produse de trecerea vremii în suprafaţa vernisului? 

Un alt istoric de artă susţinea că un astfel de expert nu poate exista decât într-o operă de ficţiu­ne.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de