x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un finisaj perfect

0
07 Sep 2004 - 00:00

Multor intamplari nu li se stie inceputul. Nici n-au un inceput propriu-zis. La un moment dat se alege unul. Nimeni n-ar sti sa spuna cand anume si din ce cauza s-a lipit tamplarul Constantin de tinerii din tabara de sculptura.

TUDOR OCTAVIAN - Scriitorul de la pagina 3

In fiecare an, cativa sculptori in lemn veneau sa lucreze in baracile din marginea orasului. Dormeau la caminul scolii de meserii, de unde primeau butucii si drujbele, mancau la cantina armatei, bautura le-o dadea un angrosist, iar fiindca tamplarul Constantin isi lua concediu si, pe toata durata taberei, le facea artistilor o multime de servicii, acestia il socoteau gresit om la toate si-l tratau ca atare. Unii cu bunavointa, altii punandu-l, cum se zice, la punct din te miri ce. De fapt, artistii ar fi avut motive sa-l cam puna la punct pe tamplarul Constantin. Nu pentru ca n-ar fi fost harnic, ci pentru ca li se vara in suflet si uneori umbla sa le dea sfaturi.

Fiind vorba de dalti, ferastraie si de butuci, s-ar putea crede ca tamplarul Constantin isi facea de lucru pe la artisti datorita lemnului. Ca se simtea legat cumva de ei datorita materialului. Si poate datorita miscarilor, deoarece in atelierul de mobila ieftina unde muncea el, avea de-a face cu aceleasi operatii. Explicatia insa era in alta parte, in modul in care artistii isi finisau spre sfarsitul taberei lucrarile. Tamplarul Constantin era considerat de patron un angajat mediocru pentru ca n-avea randament. Pierdea prea mult timp cu lustruitul scaunelor si meselor. Dac-ar fi produs mobila de lux, era altceva. Dar fabrica vindea mese si scaune populare, iar Constantin atata ce le bibilea si le lua la smirgheluit, ca-i speria pe clienti. Acestia, oameni simpli, credeau ca mobila lui Constantin de-aia era atat de lucioasa, fiindca ascundea niste defecte.

Ori Constantin era, ca si sculptorii, un perfectionist. Spre sfarsitul lui august, cand soseau artistii, tamplarul Constantin incepea sa aiba privirea nejustificat de vesela a unuia care urma sa fie razbunat pentru un an intreg de umilinte. Si ei, ca si el, stiau sa poliseze un lemn pana ce capata o tactilitate de matase. Intr-un fel, tamplarul Constantin li se considera coleg. Iar faptul ca-l puneau sa mature in baraci si sa le prepare omlete cu ceapa, bombanindu-l cand nu le placea si uneori amenintandu-l ca or sa i-l ceara primarului pe altul, mai istet, tot o chestiune de colegialitate o socotea.

In toamna lui 2003, tamplarul Constantin a primit cateva picioare zdravene in fund de la un sculptor.

Lucrarea acestuia era cioplita numai din topor. Cum mai era doar o noapte pana la inchiderea taberei, tamplarul Constantin s-a pus toata noaptea pe frecat sculptura cu masina de smirgheluit. I-a facut un finisaj perfect, de taburet, imaginandu-si cum o sa-l imbratiseze artistul frateste pentru ajutor si cum toata lumea o sa vorbeasca si despre el ca despre un artist.

Doar ca lucrarea aceea nu trebuia in nici un caz polisata! Dimineata, sculptura arata ca un bibelou mare. Arata ca un falus de doi metri lucind victorios in lumina impudica a soarelui din zori. "Mama, mama - a zis artistul cu lacrimi in ochi - ce-a putut sa-mi faca nenorocitul! Il omor! Il tai cu drujba!"

Cum spuneam, intamplarii nu i se cunoaste inceputul. Pentru tamplarul perfectionist, care s-a visat o noapte artist, ea n-a avut nici incheiere. Ci doar un infinit de mahnire. Mahnirea celui sortit sa indure, fara sa inteleaga.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   constantin,   tamplarul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de