x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un loc de veci cu vedere spre Paris

0
Autor: Tudor Octavian 03 Oct 2007 - 00:00
Le-am zis unor amici că mi-aş dori un loc de veci in Franţa, pe undeva, pe lăngă Paris, şi amicii mei s-au scandalizat. Ai fi tu in stare să-ţi laşi ţara?!, m-au intrebat. Oameni buni, le-am răspuns, sunt romăn căt timp sunt viu. Dar după ce mor, am dreptul să-mi aleg cimitirul. Am şi ochit un loc bun, cu vedere spre Paris, intr-unul dintre orăşelele din poala metropolei. O să am vecini respectabili, francezi, evrei, suedezi şi italieni, şi aer curat. Măcar după moarte să am linişte, aer curat şi vecini la locul lor. Normal e să te stabileşti in altă ţară cănd eşti viu, mi-au replicat ei. Nu vezi căţi vin să moară acasă...


Discuţia a degenerat. In opinia lor, moartea ne făcea şi mai romăni decăt fuseserăm, ne izbăvea de absenţa unui simţămănt patriotic manifest şi ne lega definitiv de glie. In opinia mea insă, moartea ne dădea dreptul să ne bucurăm in sfărşit de nişte libertăţi, de care n-avuseserăm parte in timpul vieţii. Am tănjit de cănd mă ştiu să fiu şi cetăţean francez. Să fiu de două ori patriot, ca romăn şi ca francez. Intr-un cimitir mic şi cochet din Franţa imi rezolvam decent o frustrare şi nici Romănia nu pierdea. Ba dimpotrivă, Romănia căştiga un loc de veci la Străuleşti. Plin de cerşetori şi de buruieni, e drept, şi inconjurat de o lume cu care n-aveam nimic comun.


Nu-i frumos să te duci atăt de departe de ai tăi, mi-a zis unul dintre amici, cu aerul că era argumentul care mă obliga să-mi petrec eternitatea la Străuleşti. La observaţia lui, aveam şi eu un contraargument de bun-simţ: in Uniunea Europeană eram integraţi cu totul, deci şi prin cimitire. De ce să ne rămănă cimitirele in afara Uniunii? Moartea ne dă o cetăţenie universală. De ce să nu profităm de ocazie? Dac-aş avea bani, mi-aş cumpăra un loc de veci cu vedere la Mediterană. Le-am spus asta amicilor, şi ei au fost de acord că un loc intr-un cimitir la malul mării nu mă făcea mai puţin romăn. Cine nu-şi doreşte să se odihnească veşnic cu marea clipocindu-i prietenos la picioare? Un cimitir pe malul Mediteranei e o metaforă, pe cănd unul intr-un oraş din Franţa e un punct de vedere asupra Romăniei. E dovada că m-am săturat de Romănia şi că nu rămăn doar la nivelul bombănelii. Ii spun adio şi să ne vedem sănătoşi pe lumea cealaltă! Dacă tot intenţionezi să pleci, mi-a zis cu multe subinţelesuri sarcastice alt amic, de ce nu-ţi cumperi un loc de veci in California, ca să ştim ce găndeşti tu cu adevărat despre ţara ta? De ce nu te duci şi mai departe, ca să priceapă toţi că n-ai murit, că de fapt ai fugit căt mai departe de Romănia?


Exista prin urmare, o veşnicie indepărtată, una mai puţin indepărtată şi una apropiată. Iei tramvaiul 14 pănă la capăt, apoi autobuzul căteva staţii şi, cu fiecare staţie, eşti tot mai aproape de veşnicia naţională. In Franţa, cine o să-ţi plăngă la mormănt? m-au intrebat amicii. Plănsul la mormănt era intr-adevăr un lucru la care nu mă găndisem şi care complica niţel datele problemei. Dar dacă era să simt că sunt plăns, cum zic popii, era destul să fiu jelit la Bucureşti, ca să simt jalea la Paris. Computerele au scurtat toate distanţele in lumea viilor. Poate că le-au scurtat şi pe lumea cealaltă. Doar n-o să se digitalizeze omenirea, iar veşnicia să comunice cu veşnicia ca la 1900, tot prin telefon cu manivelă.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de